România este captivă în siajul politicii externe a Berlinului?
Politica externă a României este subordonată Berlinului, un semnal clar oferit de vizita lui Iohannis alături de liderii europeni în Ucraina. Iohannis a preferat să facă o vizită la Kiev împreună cu cancelarul german, Olaf Scholz (cârnatul ofuscat al Europei, cum l-au numit ucrainenii), cu preşedintele Franţei, Emmanuel Macron (cel care are confidențe cu Putin la telefon și e atent la resentimentele Rusiei, pe care nu trebuie să o umilim) și premierul italian Mario Draghi (Italia fiind cunoscută pentru atitudinea rezervată din cauza dependenței de gazele rusești).
Înainte de a analiza ce semnificații are vizita lui Iohannis la Kiev, trebuie să clarificăm impasul Germaniei în problema Ucraineană.
Germania este cunoscută pentru relațiile foarte bune cu Federația Rusă încă din timpuri memorabile, iar în ultimele decenii Rusia și-a consolidat poziția economică pe piața energetică a Germaniei de o manieră care o face, aproape, captivă pe cea mai mare putere economică din UE. Relațiile foarte bune ale foștilor cancelari cu coloșii energetici ruși sunt de notorietate publică, trezind chiar apeluri ale Parlamentului European ca foștii oficiali germani să demisioneze din acele funcții onorifice bine plătite de ruși.
În luna mai 2022, ambasadorul Ucrainiei în Germania, Andrij Melnyk, l-a atacat dur pe canderalul german Olaf Scholz, pe care l-a numit „cârnat ofensat” după ce Scholz a refuzat să meargă în Ucraina. Olaf Scholz a recunoscut anterior că nu dorește să meargă la Kiev până când nu va fi vizitat de președintele Frank-Walter Steinmeier, însă președintele a fost refuzat de Volodimir Zelenski tocmai pentru atitudinea sa favorabilă Rusiei. La jumătatea lunii aprilie, vizita lui Steinmeier a eșuat, deoarece partea ucraineană a refuzat să-l primească din cauza relațiilor prea strânse de mulți ani cu Rusia. Steinmeier ar fi vrut, de fapt, să meargă la Kiev împreună cu șefii de stat din Polonia, Letonia, Estonia și Lituania, dar a fost refuzat la scurt timp.
Episodul a trecut, însă este o reacție foarte dură din partea unui diplomat și în mod sigur exprimă o problemă mai adâncă, pentru că o vizită oficială e o chestiune de imagine, însă discuțiile importante se fac de regulă la nivel de experți (militari, diplomați, intelligence etc). Dacă, Ministerul de Externe ucrainean a acceptat o asemenea ieșire publică a ambasadorului este un semnal clar al unor relații încordate între Ucraina și Germania.
Între timp, lucrurile s-au estompat și iată că Scholz este primit împreună cu Macron, Draghi și Iohannis la Kiev, reprezentând practic statele UE și NATO cele mai temperate în susținerea Ucrainei, din motive diferite dar convergente. Între timp, la Kiev au fost în vizită oficialii statelor Baltice, cunoscute pentru lupta lor de secole cu Rusia, ai Poloniei care e, la fel, considerată un adversar tradițional al rușilor și din Regatul Unit, care are un discurs constant împotriva Federației Ruse.
În Germania, presa și opinia publică cere o modificare de substanță în ceea ce nemții numesc Ostpolitik, politica pentru est, iar de la Olaf Scholz se așteaptă să livreze o nouă doctrină Ostpolitik, mai bună decât cea pusă în aplicare de la Willy Brandt încoace.
Cum au decurs lucrurile la Kiev?
Înainte de întâlnire, cei patru lideri europeni au vizitat Irpin, unul dintre oraşele de la periferia Kievului, devenit un simbol al distrugerilor şi atrocităţilor comise în timpul ocupării regiunii de către armata rusă în martie. După vizita la Irpin și înainte de discuții, oficialii au făcut o poză de grup, mult diferită față de cea de la vizita precedentă din care reieșea clar susținerea Ucrainei. Din unele poze, marile cotidiene occidentale au preferat să îl scoată pe Iohannis. Oricum titlurile sunt elocvente, majoritatea lor vorbind despre vizita celor trei șefi de stat, excluzându-l pe Iohannis.
„Nu există cuvinte pentru a descrie tragedia umană inimaginabilă şi distrugerile cumplite pe care le-am văzut astăzi în Irpin. Reiterez cu tărie apelul meu pentru ca toţi făptaşii ruşi să fie traşi la răspundere de justiţia penală internaţională, pe care România o sprijină pe deplin”, a transmis preşedintele Klaus Iohannis pe Facebook.
După întâlnire, tot într-o postare pe Facebook, Klaus Iohannis spune: „Suntem aici, la Kiev, împreună cu Președintele Zelenski, pentru că avem datoria să acționăm. Este responsabilitatea noastră să continuăm să-i ajutăm pe prietenii noștri ucraineni să își clădească un nou viitor. Ne concentrăm pe nevoia de pace, pe eforturile de reconstrucție și pe refacerea viitorului acestei țări. Asigurarea integrării europene a Ucrainei, a Republicii Moldova și a Georgiei la următoarea reuniune a Consiliului European, de săptămâna viitoare, reprezintă un pas esențial în construirea unui scut puternic și durabil în jurul valorilor noastre. Este o dovadă a capacității noastre de a proiecta securitate și stabilitate în vecinătatea noastră. Nu ne permitem să ezităm!”
În presa internațională declarațiile lui Kalus Iohannis nu au răzbit, unele publicații chiar au decupat fotografiile ca să prezinte doar șefii de stat importanți. Ce contează, că Iohannis a spus că susține aderarea Ucrainei la UE când același lucru l-au declarat și Germania, Franța și Italia în tandem. România s-a pierdut în spatele acestor nume mari și nu a mai prins scena politicii internaționale.
Ce semnal transmite România prin această vizită târzie la Kiev?
Toate cele trei mari puteri, la care s-a alipit și România, au o poziție rezervată în legătură cu invazia din Ucraina și au dat dovadă de multă moderație în acțiunile lor concrete de sprijin față de Ucraina, în special pe componenta militară, acolo unde există o nevoie foarte mare de armament și de echipamente.
Trebuie să spunem că aceste mari puteri sunt dependente în foarte mare măsură de gazul și petrolul rusesc, Italia este cea mai afectată de un posibil embargou, apoi vine Germania, Franța însă nu are această problemă și nici România. Dacă nu gazul și petrolul, atunci ce le motivează să fie așa de rezervate?
România face, în politica externă, prin președintele Iohannis, jocul unei alianțe strategice cu Germania, numai că nu vedem beneficiile acestei relații pentru România, substituirea relațiilor externe unor relații personale pe care Iohannis le cultivă la Berlin nu pot face obiectul unei strategii de politică externă. România se plasează în tabăra țărilor temperate ca poziție, ba chiar una nedefinită prea clar, noi susținem aderarea Ucrainei la UE, care vine la pachet cu Republica Molodova, dar cam atât. Dacă ne uităm la Polonia și pozițiile de politică externă ale oficialilor polonezi, noi suntem de neînțeles și rămânem cantonați într-o gară de tranzit. Așteptăm ca Germania să ne inidice cum să reacționăm, iar încă Olaf Scholz nu poate renunța la Ostpolitik (schimbarea prin apropiere). Doctrina lui Brandt care a adus Germania prea aproape de Rusia nu mai poate funcționa, iar politicienii social democrați din Germania nu au cu ce să o înlocuiască.
Știm foarte bine că președintele nostru suferă de un pronunțat cult al personalității, că are impresia că le știe mai bine pe toate, fapt pentru care este foarte clar pentru mine că decizia de plasare a României în siajul Berlinului îi aparține lui Iohannis. Ne-am urcat cu arme și bagaje în trenul spre Berlin și am uitat să ne dăm jos în gara unde ne era destinația. Din aceste bune relații cu Germania nu am văzut decât susținerea de către România a intereselor germane atât cu ocazia deținerii Președinției UE și în alte contexte, inclusiv acum în problema războiului din Ucraina, dar nu am regăsit vreun beneficiu pentru România. Adică, o relație, un parteneriat strategic, ar trebui să ne plaseze într-o situație win-win, dar nu suntem acolo. Vă dau ca exemplu dosarul Schengen care tocmai a fost evocat și cu prilejul vizitei lui Macron și în care România este în aceeași situație, deși tehnic toți confirmă că îndeplinim criteriile.
sursa foto: Facebook Klaus Iohannis
