Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Nu ne mai văzuserăm de mult timp, ani, snopuri întregi de ani, el se mutase în altă țară, priveam noaptea alte constelații și soarele vorbea cu noi pe rând, nici nu era nevoie să ne mai vedem, dar în preajma zilelor noastre de naștere ne sunam, nu mult, schimbam câteva urări, câteva știri despre noi și familiile noastre, ce-ar mai fi de spus între doi oameni care au o bucată bună de trecut împreună și nici o așchie de viitor?
Și-mi sună telefonul, părinte, mă uit, pur și simplu nu aveam chef, nu era momentul poate, nu aveam nimic de făcut cu adevărat, mi-am zis nu-i nimic că sun ceva mai încolo, și n-am răspuns, și s-a făcut seară și apoi dimineață și când am sunat mi-a răspuns o voce de bărbat, într-o engleză continentală, și înainte de a-mi da vestea aia groaznică m-a întrebat cine sunt și ce legătură am cu defunctul, și am pus telefonul jos și-am hohotit de plâns,
părinte Crin, te rog, te implor, să răspunzi întotdeauna la telefon.
Ascult, îmi tremură mâinile, apoi închid și-o sun disperat pe Mama.
Slavă Domnului. A răspuns. A răspuns.
