de Crin-Triandafil Theodorescu
La ora doișpe și zece am întâlnire cu moartea, dar eu încă nu știu asta, mă angajez în traversare, asigurat, dublu asigurat, nimic nu prevedea ceva rău și deja simt o bucurie caldă pipăindu-mi inima, mai am doi pași și tresalt, nu știu dacă știți clădirea aia eclectică de pe pietonalul Bistriței, aia verde prăzuliu, sunt vreo zece ani de când am descoperit sub stilobancul unei ferestre un discret însemn mason, mereu mi se agață gândul de el, care o fi fost mesajul, și cine, proprietarul sau arhitectul îmi semnalizează, la două secole, vreo zbatere, vreo credință, vreo taină rămasă ruginită sub ziduri? Mai am doi pași și dihania aceea se năpustește asupra mea ca un taur galben, cu coada ochiului surprind silueta mărindu-și exploziv volumul, mi se activează instinctul de speolog și Iisuse Doamne, tălpile vibram ale bocancilor mei de munte mă ajută, fac un salt absurd în lateral, sunt antrenat să simt când asupra mea năvălesc la zdrobeală mase mari și întunecate, (cu alea mici și lingușitoare mai dau rateuri), frâna nu-l mai ajută pe șofer, mașina mai culisează pe gheață câțiva metri înainte de a se opri, trecătorii înmărmuresc statui și brusc se face o liniște policoloră. Ironic, nu? Un speolog ucis pe trecerea de pietoni.
Azrael, așa-l cheamă pe Îngerul Morții. Fâlfâie scurt din aripi și-o șterge, umilit. N-a fost să fie, de data asta. Nu e prima dată când îi simt degetele reci pe tâmplă, mângâindu-mă sardonic. L-am văzut după fiecare colț de prăpastie, în peșteri și prin munți. Pe fundurile mărilor, pe unde-am roscolit mari sensuri și chiar o oarecare sumă de nonsensuri. Și-o să ne mai vedem noi doi, neîndoielnic: e singurul lucru cert din viața mea. Îmi verific, doar așa, de curiozitate, pulsul pe ceas. 80. Nu-i rău deloc; moartea nu mă mai înspăimântă, e ca o întâlnire pe o agendă de lucru, o bifă și-atât. Ce minunat! Că atunci când străbunica Ana îmi spunea că mă voi face preot, în biserica cu sfinți afumați din Mangalia, doar ideea morții mă făcea să o contrazic. Și-au trecut anii și-ntr-o zi, la o margine de potir, uitându-mă în inima care plutea în vin, El. Înviatul meu drag. Iisusul meu gol, biciuitul meu de serviciu, plecatul din mormânt, și în mormântul ăla gol mi-am văzut tot drumul de dincolo de moarte.
Îmi dau masca jos și mă duc spre mașină, hotărât. Disperat, haotic și panicat, șoferul ridică repede geamul. E un bătrânel cu jumătate de păr pe jumătate de craniu, cu ochi albaștri, și-n ochii aceia albaștri văd o spaimă mare, ca un cutremur. Știți cum e un cutremur? Când ți se năruie tot printre degete, când înțelegi că tu-ul de peste câteva secunde va fi dezlipit, de vecie, de eul tău de-acum? Omul e îngrozit. Și-n mine, atâta pace, atâta pace.
Vreo doi trecători se dau mai aproape, așteptând urmarea. Mașini oprite, parcă și zăpada a făcut o pauză de la topit. Mă uit în ochii lui albaștri, adânci, ochi frumoși de bunic naiv care-și duce în patru labe, călare, nepoțeii. Îmi dau jos cagula de pe față, ochelarii. Să mă vadă. El e încremenit, agățat de volan ca de-o ancoră de alpinism, ochii lui albaștri egeean, ca ai Tatei, mă urmăresc cu frică, aș vrea să-i vorbesc, dar s-a închis în mașină ca-ntr-o cazemată, pentru o ultimă rezistență. Aș vrea să-l îmbrățișez, dar nu pot trece prin portieră, ca prin ușile încuiate, că mi-s grele brațele de păcate și doruri sparte. Și-atunci îi zâmbesc, îi zâmbesc privindu-l în ochi. Patru ochi albaștri, doi cu spaimă și doi cu pace. Ridic mâna, mi-o duc la inimă, la buze. Și mă înclin turcește, privindu-i ochii albaștri. Va fi bine. Va fi bine. Du-te cu Hristos spre Înviere. Du-te.
Obeliscul ăla, obeliscul…
