de Crin-Triandafil Theodorescu
Uberul adochează dreapta cu un ușor scrâșnet de cauciucuri, întreb cât datorez, studenta care conduce mașina se uită perplexă în oglinda retrovizoare, Roxana intervine, s-a plătit direct din aplicație, ah, îmi cer iertare, domnișoară, știți, eu sunt ruda de la țară, râdem toți și coborâm, marmura de Rușchița scârțâie discret sub pantofii fetei, nora mea e frumoasă ca o cariatidă, lume rafinată și elegantă, îi ofer brațul și-i prezint clădirea, făcând pe deșteptul, pe dreapta uite-o lampă Art Deco, să nu uităm triglifele și influențele clasice în baroc, Roxana mă ascultă tăcută, are un fel condescendent de a mă trata, ca pe un copil care trebuie lăsat să arunce cu pietre în balta din spatele curții. N-o să-mi spună niciodată. Dar simt că mă iubește, fata asta. Și că-mi iubește băiatul ca pe sufletul ei: e nevoie de mai mult? Roxana duce în ochi iubire și iubirea e numitorul comun al oamenilor albaștri.
Suntem aici să-l pedepsim pe Putin, de-aia. Auzi, cică Europa extermină cultura rusă, ingratul. Ca și cum mi l-ar putea lua vreodată, cineva, pe Rachmaninov. Ori pe Ceaikovski. Și seara asta e Ceaikovski. Am venit cu Roxana să-l pedepsim pe Putin. Loja doi (preferata mea la orice sală, așezată, de obicei, simetric lojei regale), Evgheni Oneghin, ăsta e un prost care se întâlnește cu iubirea în starea cea mai pură, știam că în rolul Tatianei e solista Operei din Odessa, refugiată în Cluj, am mai văzut Tatiane la viața mea de meloman, că știți cum e opera? Mereu aceeași și alta mereu, e ca un râu cu apă care are alt gust, și de data asta e Anna Bondarenko și are un gust desăvârșit, se mișcă cineatic, gesturile ei împing straturile de aer până-n retina spectatorului și vocea e înaltă ca marea în furtună, și e atât de ingenuă în rolul ei de nubilă îndrăgostită și atât de curată-n jocul sunetelor, ce desfătare, ce desfătare! Opera aceasta e despre iubire, cum despre iubire e tot în cer și pe pământ, sub ape și sub pleoape, totul e despre dragoste, și plutesc și mă zbat sub ochelari, întorc privirea spre Roxana și ea e emoționată până sus, la ochi, mă bocesc nițel la scenele mele preferate (valsul din debutul actului III și aria Tatianei din final, în care-i spune prostului că iubirea are intersecții și dacă ai ratat-o e ca pe autostrada cu unic sens, nu te mai poți întoarce), și la urmă ropote de aplauze și violoncelistul îi aruncă Annei Ucraineanca Refugiată (sora noastră după Hristos) un buchet de flori mov și galbene, Anna se apleacă și-i văd în ochi dansând niște lacrimi, se abține greu, și plutim toți, cu clădire cu tot, până-n pliurile reverendei lui Dumnezeu, că dragostea e sângele Domnului și urma pașilor Lui în tine e emoția, Doamne, ce seară, bine, mă irită nițel un domn în tricou alb, totuși, suntem la operă, păcat, păcat, nimic nu mai e cum a fost cândva, tricou la operă?
Când ajungem acasă febra lui Mihai a crescut cu un grad, mă privește cu ochii sclipindu-i printre perne, îmi zâmbește chinuit, deschide gura și zice bâlbâit, în starea lui febrilă, ceva care schimbă pentru totdeauna salutul familiei mele, ”Hristos adevărat a înviat, Tată, cum a fost la operă?” Bine, Mihai, am aflat încă o dată că Dumnezeu e dragoste și puțin Ceaikovski…
Mă mai fâțâi nițel prin bucătărie cu un pahar de ouzo în mână și cu duhul dansând vals, dau drumul la radio și aflu că ăla în tricou e ucrainean refugiat din Odessa, ca Anna Bondarenko, și că n-are cămașă. Pur și simplu nu are cămașă. Și mi se face sufletul țăndări la picioare. Și mai trag o tură de boceală.
Mă duc la vecernie, apoi mă întorc și vă spun urmarea.
Hristos adevărat a înviat, Anna, Mihai, Roxana, tu, oamenii albaștri, Hristos adevărat a înviat!
