Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Toți oamenii ăștia, împărățiile lui Dumnezeu, toate oftaturile din ei. Ape fierbinți și reci care se scurg în sus prin sufletul meu, o clepsidră inversă, și sufletul meu amărât, bătut în cuie, să stea țeapăn la locul lui, să nu se foiască, sufletul meu îmbrăcat în armura de Paști. Toate râurile astea care se varsă în mine, și eu, o mare de suspinuri și de dureri, de frici și angoase, de prăpăstii pe unde foșăie monștri preistorici cu ochi în frunte, transpirând mirosul fricii și-al disperării.
Nu mai sunt om, nu om deplin, sunt un soi de liman în care acostează corăbiile cu pânze rupte, care au îndurat furtuni nemaivăzute, cu chilele apăsate de comori neprețuite, nu mai sunt om decât prin colțurile mele cele mai ascunse, sunt om pentru mai târziu, acum e săptămâna patimilor mele și vin oamenii râuri să se verse în mine, râuri-râuri, valuri potopindu-mi inima și genunchii încremeniți în scaunul de spovedanie. Sunt curățitorul de împărății dumnezeiești, asta sunt.
Bătrâni pe care-i cunosc de-o viață, de când erau ca mine acum, pe care i-am cotrobăit prin toate ungherele inimii, copleșindu-mă cu lucruri despre care nici unul dintre noi nu știam că există. Trec anii, albesc la tâmple, mi-e tot mai limpede că în inima omului există o partiție inaccesibilă vârstelor de început, unde se strâng, ca praful pe sub mobile masive, toate ne-faptele noastre, locurile alea comune în care ar fi trebuit să facem ceva, pasivitățile noastre bolnăvicioase, lașitățile existențiale. Când ar fi trebuit să spunem nu, asta nu, m-ai lăsat gravidă și copilul ăla se va naște cu prețul de a te pierde pe tine, du-te-n moașă-ta, până aici! Când am tăcut când ne-a fost umilit copilul, pleznită vecina, când am întors capul când cel rău a scuipat, a lovit, a invocat întunericul cu pumnul înfipt în ochi nevinovați. O, să nu credeți că asta trece, că asta se spală cu ”et caetera, părinte”, trec anii și văd meta-conștiința asta ieșind la suprafață prin ochii bătrânilor, gândiți-vă la asta ca la o certitudine, e acolo, în voi, și Domnul vă va ridica tot regretul în glas, gândiți-vă la asta, prin ochi o să vă iasă regretul.
Că asta e iadul, dragii mei. Nu cazanul cu smoală, nu usturimea din interiorul pieptului, nici măcar plânsul nu e iad. Iadul începe în prima secundă când e prea târziu să mai îndrepți răul. Când ai pus botniță iubirii, când ți-ai înghițit iertarea de pe buze ca să-ți rămână întreg idolul orgoliului, când ai amânat să iubești, să îmbrățișezi, să-ți ceri iertare, să te arunci la picioarele Dumnezeului Celui Viu până când s-a făcut seară și prea târziu deja. Să fii bun, cum te-a învățat bunica ta să fii. Clipa aia în care te-au făcut bărbat și ai uitat cum se plânge de milă. De dragoste. De dor.
Nu știu cum sunt alții, abia știu cum sunt eu, ghemuit la marginea propriei făpturi ca un naufragiat pe o insulă misterioasă. Nu știu. Dar zilele astea, când mi-e inima scufundată sub durerea altora, zilele astea. Toți oamenii care vin să-mi verse durerea-n inimă, lărgind-o ca pe un cer fără orizont și fără margini. Inima din mine, marea cu valuri unde Hristos Cel Desculț topește totul în dragoste, iertând inexplicabil și injust și cel din urmă păcătos îmbrăcat în oftat.
Zilele astea.
Cu fiecare dezlegare mi se scurtează suflarea ca unui bătrân căruia îi curg clipele printre degete. Și cu cât dau mai multe dezlegări, cu atât mai jos coboară cerul, că Dumnezeu iubire este iar eu alta nu știu.
Dragostea nu cade niciodată!
