Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Dragă prietenă,
faptul că ai încercat să te sinucizi m-a șocat. Și să mă crezi, la anii mei, tăvălit ca un mic prin muștarul vieții, sunt foarte greu de șocat. Șocat, adică starea aia de consternare când ți se blochează cogniția, îți ies ochii din orbite și pulsul urcă nebun, când mintea ți se agață de orice să nu se prăbușească, și când doar rugăciuni de esență-ți mai cad de pe buze, doamneferește, doamneapărăne, doamnedumnezeulemare.
N-o să fiu ipocrit cu tine, m-am înfuriat teribil, cinci minute m-a traversat furia pe roșu, irațională, pentru că gestul tău m-a făcut să mă simt anihilat. Ca și cum n-aș mai fi existat. Un fel de hai sictir. Eu, lungile noastre discuții, momentele alea în care mi-ai spus că-mi mulțumești că te sprijin, că exist, când m-ai făcut să fiu fericit pentru că te iubesc ca un tată virtual, că ți L-am pus pe Înviatul și Desculțul meu Hristos pe umeri să te apere de tot răul din jurul tău, când te-am iertat în numele Lui, cu puterea iubirii celei fără de țărmuri, și după toate astea, tu m-ai părăsit ca pe ceva care n-are nici cea mai mică valoare. Și asta, draga mea, e îngrozitor de umilitor. Iar dacă eu am simțit asta, copiii tăi, părinții, familia și prietenii tăi, ce deșert ai pus în sufletele lor?
Știu că te simți umilită de ce ți s-a întâmplat. Știu că bâjbâi într-un labirint care pare să nu aibă ieșire. Mai bine ca mine nimeni nu știe, prietena mea de dincolo de ape, deceniile astea de subteran, singur la kilometri de ieșire, în întunericul peșterii, agățat în corzi ude și noroioase, ud până la piele, râvnind fericirea primei raze de lumină, ah, cum știu. Că peșteri sunt și prin noi și uneori ne rătăcim pe-acolo, clănțănind de frică și uzi până la pielea inimii, ah, cum știu.
Dar dragostea. Dumnezeu-dragoste, prietena mea, El e lumina. Imaginează-ți, a ieșit din mormânt, a călcat moartea în picioare și a înviat ca să-ți fie ție lumină, și mie, și fiecărei împărății a lui Dumnezeu. Dragostea, brațele ei calde în balconul cărora îți locuiesc copiii ăia frumoși, dragostea! Câtă vreme avem Învierea, nimic nu e pierdut cu adevărat, așa că hai susulețu și dă piept cu lumea asta, Dumnezeu îți va fi pelerină pe suflet și nici un păcat, al tău sau al celorlalți, nu va putea scufunda corabia iubirii Lui, susulețu!
Și știu că-ți cauți motive să te agăți de viață, și că gândul ăla, negru, mișună prin sedimentul inimii tale, ca o râmă care așteaptă momentul să răscolească ceva, știu. Să-ți zic eu unul, unul care m-a umplut de iubire, cândva (dar nu foarte demult). Eram în peșteră, în coardă, urcam Galeria de Înaintare pe cascade, o chestie absolut inutilă, pur și simplu sportivă, puteam să cobor pe diaclazele uscate, dar nu, comiteam o trufie, să fiu primul speolog din lume care coboară cascadele până la sorb și le urcă singur, prin echipări temporare, o aroganță, că nu degeaba mândria e păcatul cel mai înalt, top of the list. Mi s-a desfăcut un piton, am căzut în fracționare un metru, balans drept în apa rece a cascadei, și-n momentul ăla, frânt de oboseală, drept în ochi mi-am privit moartea, cum drept în ochi mi-am privit toate zilele vieții mele, fără ascunzișuri. Timpul s-a spart, s-a împrăștiat prin lume și eu pluteam în secundă ca într-o apă fără plaje, și deodată m-a traversat prin minte cum ar fi să se termine totul așa, în coardă, în hipotermie, fără suferință. Că la capătul tuturor puterilor tale există gândul ăsta, că nu mai poți și că gata. Am forțat gândul mai departe de-atât. Eu, mort în coardă, suspendat la 15 metri pe un perete rece, într-o cascadă asurzitoare. Și-am văzut echipele de salvaspeo echipând cascadele cu palanuri pentru evacuarea tărgii. Cel puțin un loc unde trebuiau lărgiți pereții prin explozie. Riscurile de moarte la care se supun, lacrimile înghițite (că mulți dintre ei mă cunosc și cu mulți mă iubesc frățește, ca niște camarazi de arme într-un război prelung). Și mai presus de toate mi-am imaginat suferința din inima copilului meu. Era mic pe-atunci, i-am văzut ochii plini de lacrimi și i-am auzit scrâșnitul maxilarelor. Și m-am scuturat de ”gata” ca de-o cârpă veche, am scos un spit și-am făcut un nou amaraj, și-am ieșit la lumină ca dintr-un uter subpământean, viu, întreg, înviat în dragostea pentru ai mei.
Știi ce-am făcut a doua zi? Am dat năvală într-un notariat la Bistrița, s-a uitat Mihaela lung la mine, zice hai mâine să citesc legislația, n-am mai făcut așa ceva vreodată, și când mâine s-a făcut azi eram înscris în Registrul Donatorilor de Organe, Țesuturi și Celule, că dacă vreodată voi muri pe neașteptate să-mi ia inima din piept și s-o dea cuiva să meargă mai departe, că ce bucurie mai mare poate avea cineva decât să-și dea viața pentru prietenul său? Înțelegi, prietena mea speriată, înțelegi? De-atunci am grijă de mine ca de-un depozit de viață, că poate într-o zi Mihai o să aibă nevoie de rinichiul meu, de inima mea, de ochii mei din cap. Sau poate tu. Sau poate fratele tău bolnav, pentru care mă rogi să mă rog.
Înțelegi? Că atunci când iubești te faci cruce pentru ceilalți și pe toți îi duci în tine, că dragostea nu are garduri și tu nu-ți mai aparții, bucăți mari din tine plutesc continente pe oceanele celor din jurul tău și-n tine bucăți din ei freamătă a dragoste, că dragostea toate le poate și toate le rabdă.
Câtă vreme iubești și ești iubită, hai susulețu, da?
Ai grijă de mine.
