Deasupra capetelor noastre, lipită cu sufletul de tavanul bisericii din Parva, Mădălina pictează sfinți. Știam despre ea, părintele Florin îmi povestise (și-i simțisem un fior pios traversându-l în toate direcțiile) că pictorița care lucrează la Agia Sofia din Parva e de-o umilință și credincioșenie care te îngenunchează. Se roagă mult și când pictează doar puțină apă pentru umezitul buzelor, că mănâncă o dată pe zi, ca o sihastră din pustie, și când îmi povestea asta mi s-a lipit inima de Mădălina ca de-o soră pe care o regăsești dup-o călătorie lungă.
Ar fi trebuit să simt că e acolo, sus, deasupra capetelor noastre, părintele Florin tăcea mult și avea ceva în ochi, ceva strălucitor și din altă lume. Dar am pus toate astea pe emoția momentului, cu câteva minute în urmă sfințisem piatra de pe locul unde s-a aflat casa parohială în care a înnoptat Coșbuc cândva, părintele Pintea (arhiereul Bibliotecii Județene) și protopopul de Năsăud (pe care eu l-am intitulat ”Voievodul Țării Năsăudului” și ulterior am descoperit că titulatura asta s-a generalizat până dincolo de efemerul vieții) vorbiseră lung și frumos despre Coșbuc, Parva și Țara Năsăudului, apoi mi-am ridicat și eu reverenda albastră de pe scaunele așezate în fața altarului și-am vorbit de grănicerism, dorul după glie, setea de dincolo și frumusețea poetului in cetatea de spirit, și în timpul ăsta, deasupra capetelor noastre, Mădălina picta sfinți.
Văzusem schelele, intrasem chiar cu protopopul de Năsăud în altarul proaspăt (are fata asta un ochi prin care cerul i se scurge pe pensulă curat, luminos și optimist), apoi ne așezasem la masă la disecat volute literare rebreniene și coșbuciene, etosuri grănicerești din alte vremi și ecourile lor în mișcarea sufletească a oamenilor din Țara de Năsăud, și-n timpul ăsta, deasupra noastră, Mădălina picta sfinți.
Mi-o imaginez acum, culcată pe spate, cu sufletul lipit de tavan, așezând în culoare toate vorbele noastre, toate sclipirile și rătăcirile noastre cele de jos. Tăcută, plutind eteric între cupolă și meschinul teluric al cuvintelor noastre cu margini ferfenițate, că ce sunt zicerile oamenilor decât doruri după cerul de deasupra, trecând cumva, supranatural, toate astea în aureolele sfinților și-n degetele binecuvântătoare ale Desculțului meu Înviat.
Ah, Mădălina, dacă aș fi știut că ești acolo, pictând, m-aș fi dezbrăcat de vorbe și m-aș fi cățărat pe schelele alea cu reverenda mea albastră, ca un speolog bătrân ce sunt, încă agil în prize și tracțiuni, să-ți sărut mâinile cu care îndumnezeiești carbonatul de calciu și lapis lazuli, cu care întinzi cerul cu îngeri ca un cort deasupra zbaterilor lumii, și te-aș fi îmbrățișat ca pe o soră de visare.
Deasupra noastră, Mădălina picta sfinți.
Ca Dumnezeu, neștiut, întins deasupra zilei, îndulcind cu albastru durerile vieții noastre, umplându-ne inimile cu deșertări luminoase, cu mile și iubiri.
Deasupra noastră, Mădălina picta sfinți.
