Cu ultima ei suflare, lebăda moare, lăsându-mă sfâșiat în două pe un țărm salmastru și murdar. Mă mai oglindesc un timp în ochiul ei care se stinge, în pupila care se opacizează, în privirea care se întoarce spre dinlăuntrul ei ca și cum n-ar mai fi nimic de văzut pe dinafară. E atâta frumusețe în moartea asta încât mi-e imposibil să cred că ea înseamnă vreun final. Trebuie să mai fie ceva, dincolo de coaja oului în care trăim, ceva care îmbrățișează sfârșitul ca pe un început, și inima ca pe un deșert care va înflori. Gândul ăsta e ultima clipire din ochiul lebădei ce se stinge, înainte de a zbura spre constelațiile de unde a venit, poate, de ce nu, chiar spre Constelația Lebedei.
Mi-au murit în brațe oameni. Le-am fost proptea spre veșnicie, vâslaș al speranței, i-am îmbrăcat în iubirea Desculțului ca într-o cămașă a unui suprabotez cosmic, i-am trimis spre lumină fluturându-le batista despărțirii pe un peron nesătul, al unui dus mereu fără de întors. Le-am cioplit în palmă viză spre nemurire, le-am încrustat cu lacrimile mele acide și sărate, pe interiorul pieptului, mesaje criptate în limba paradisiacă, Doamne, când sufletul ăsta îți va bate în poartă, deschide-i că-i copilul Tău și pe altul în afară de Tine n-a avut spre milă și iubire, le-am făcut din suflete sticle de naufragiat, bune de citit și bune de minunat.
Și după fiecare moarte m-am dus în biserică și-am plâns nevăzut, apăsat de durerea timpului care-a mai rămas de mestecat, urlând cu psalmistul, Doamne, când vei veni, că mult a pribegit sufletul meu?
Și m-am ridicat din fiecare moarte pe care-am traversat-o ca dintr-un somn de-o noapte, și-am fost viu și-am povestit lucrările Domnului și m-a certat pe-alocuri, dar morții nu m-a dat și mi-a păstrat inima vie, pulsând de dor.
Însă lebăda asta…lebăda asta care mi-a murit cu ciocul roșu înfipt drept în inimă, lebăda asta…
Undeva, veseli și inconștienți, bobocii ei traversează lacul în escadră strânsă, cenușii, ducându-și mama moartă agățată în ADN, ca niște globuri colorate în pomul de Crăciun. Soarele va răsări și din trupul lebedei vor mușca vietăți acvatice, cu nume încă nedescoperite. Penele ei vor ajunge călătorind pe coama unui val pe o plajă unde un copil le va culege, fericit peste măsură, așa cum îi stă bine unei fericiri serioase să se prezinte. Poate același copil care a tresărit uluit, privindu-i gâtul prelung și aripile de înger străbătând azurul cerului, mama, uite o lebădă!
Cu ultima ei privire, lebăda mi-a împărțit timpul în două, spintecându-i carnea până la miez. Din dorul ăsta n-o să mai ies decât când o să-i regăsesc făptura înviată, la poarta paradisului, că un cer din care lipsește frumosul e lumină fără luciu.
Mai stau un timp pe trunchiul măslinului, cutremurat, privind-o legănată de valuri, o corabie pe jumătate scufundată. A zburat mările, a înotat cerurile, a pipăit pământurile cu ciocul ei de flacără aprinsă. A trăit și a murit așa frumos încât asta, pe bune, nu poate rămâne așa.
Apoi intru iar în tavernă, un val de ouzo îmi umple tzunami paharul și dinspre difuzoare se lamentează o grecoaică cu nume de zeiță păgână.
În zâmbetul meu subțire, o lebădă își leagănă sfârșitul ca pe o înviere.
