Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
La picioarele crucii întind fața de masă de catifea albastră, pe care e brodată deviza familiei mele. Aghiasma clipocește cristalin când o torn în gălețica aia pe care un strămoș a cioplit ”S. Athos”, aprind tămâia și muntele se umple de aromă de paradis amestecat cu afină zdrobită-n palmă lacomă, dinspre Țara Năsăudului se pornește puțin vânt și apuc cu coada ochiului să-l văd pe profesorul Buia, emoționat sub crusta pietrificată a feței lui scrijelită de ani, apoi Episcopul meu dă drumul rugăciunilor ca unor respirații înalte și mi se ridică pe rând mulțime de bolovani de pe suflet. Ca norii suflați de vânt se ridică.
Bolovanul dorului după Marius Nistor, sculpta cu dalta și ciocanul în carnea Răstignitului și intru în atelierul lui, Marius, te rog, cioplește-L pe Hristos de parcă ai fi un cioban din munți căruia îi lipsește biserica din vale, și-așa L-a făurit, un Christ schimonosit de durere, foindu-se în atrocitatea răstignirii, plin până la ochi de chin și de iubire, că astea două merg împreună cum merge muntele cu cer și marea cu soarele.
Bolovanul de pe inima profesorului Buia. Cel mai devotat montaniard al Munților Rodnei, seniorul tuturor celor ce iubesc înălțimile și coarda, din palma căruia am învățat ce să mănânc și cum să-mi sap bivuac în zăpadă și datorită căruia mereu, sub casca de alpinism, o folie de supraviețuire așteaptă neașteptatul. Căci crucea de la Tarniță e visul său, și acum, că privirile îi slăbesc și picioarele-l înșală, mai mare bucurie decât asta nu puteam să-i punem pe inimă.
Și bolovanul ăla pe care-l duc de decenii, coboram tânăr și plutind din vârf și un cioban tânăr, pietrificat în ciomagul lui, auzi, da cum îi zice aici? Îi zice Tarnița la Cruce, mormăie ciobanul ascuns bine după privirea lui cenușie, poate invers, crucea de la tarniță, nu? Păi nu, no. Eu așa știu de la bunul meu, aicea-i Tarnița la Cruce, și mă lovește/uluiește deodată adevărul ăsta, că marginile pământului sunt toate sub umbra Crucii și după Înviere nu crucea stă înfiptă în lume, ci lumea întreagă s-a sălășluit pe cruce. Lumea de la Cruce și nu invers, nu invers.
Strecor discret în fața episcopului meu micuța Psaltire, aia de deșert și de peșteră, de drum lung și de rucsac, psaltirea mea pernă și psaltirea mea plapumă. Nu e nimic de rugat din ea, dar poate o atinge și-și scurge din har pe hârtie, că dragostea atinsă se duce ca lumina prin lucruri și prin oameni, umplându-le de rosturi, am eu patima asta lucioasă adusă din orient de niște strămoși, să îndes în lucruri oameni înalți și luminoși, și nu invers, nu invers.
Rugăciunea urcă și coboară deodată, vocea de cristal a diaconului cu nume de om drept (Iustin) leagă cuvintele de note și le dă drumul să zboare din munte, ca niște porumbei albi, e atâta liniște în jurul Crucii că-l poți auzi pe Dumnezeu coborând potecile spre noi, cu toate iertările și cu toate dorurile noastre în rucsac, mă uit pe furiș la episcop, îl iubesc nelingușitor și de la distanță și fără motiv, cum sunt iubirile alea adevărate cioplite, are vocea caldă și blândă, se termină rugăciunile și deodată întinde mâna spre Psaltirea mea micuță și-și scufundă privirea în mine, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile, și ne zice să ne odihnim la umbra Crucii și să-L privim pe Înviat și că dacă vom uita toate zilele care au fost și toate care vor veni, ziua în care am urcat în munți să-L cinstim pe Faurul lumii nu o vom uita, apoi citește psalmul 103, psalmul creației și când ajunge la locul meu preferat (deschizându-Ți Tu mâna, toate se vor umplea de bunătăți) mă umplu de dor și toți trecuții mei de dincolo vin să aplaude făcând valuri sărate de mări în ochii mei bătrâni, apoi se închină cuminte și sărută picioarele Crucii și cumva tot locul se umple de-o blândețe de Dumnezeu care moțăie a odihnă, între două răstigniri.
Mă uit apoi la toți oamenii ăștia, ăștia de și-au lăsat acasă toate și-au mărunțit potecile cu bocancii să se facă oftat la rugăciune, urechi de auzit și ochi de lăcrimat, să pună pe umerii Răstignitului petice din dorurile lor, și deodată mi se pare că suntem mai mulți decât suntem, e și Marius cu noi, și parcă-l întrezăresc și pe Tata colo-șa pe-o piatră, privind cu ochii lui egeeni golul lumii de dedesubt, și ies din noi toți morții noștri să se facă horă Răstignitului de pe Cruce, și-i atâta bine că-mi vine să zic de-o colibă și să rămânem aici pe vecie, că mai bine și mai aproape de noi poate nu vom fi, și târziu, când ne despărțim ne îmbrățișăm a dragoste, a înviere și-a munte de rugăciune, ca unii care mult iubind, mult au răscumpărat.
Ce-mi mai poate lua mie omul, când duc în mine ziua de azi? Că toate vor trece, doar ce-am iubit va rămâne-n veac. Doar ce-am iubit.
