Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Când ești fraged, nubil și imberb, călcatul în străchini e aproape obligație. N-am făcut excepție. Să procedez cum cred eu, să mă opun aprioric celorlalți și, mai ales, să mă irite galactic dialectica. Pe atunci nu cunoșteam cuvântul, și iată cum o lacună lexicală modelează dramatic caracterul; dialectica e ceea ce se obține după rafinarea unor argumente contradictorii. Abia după un timp am observat, siderat, că drumurile propriilor experiențe duc în capătul de început ale experiențelor colective ale familiei mele, neamului meu, Bisericii mele. Că nu inventez nimic de fapt, că irosesc doar timpul, că ceea ce am obținut prin efort și risipire e un construct axiomatic, deja confirmat și validat de viața alor mei, și-i enumăr cu aceeași temenea adâncă: familia mea, neamul meu, Biserica mea. M-am prins cumva, miraculos, că există o lege a firii pe care ai tăi o știu deja și că poți folosi asta ca pe o temelie de la care să începi să efilezi propria ta cunoaștere. Pe atunci eram convins că doar frecând două crengi poți obține focul. Azi, la anii mei albi la tâmplă, prefer să-mi încălzesc palmele la focul aprins de inteligența altora, cu smerenie și recunoștință.
În vremurile alea de care nu sunt foarte încântat, am făcut o tâmpenie, una șmecheră și absolută, o idioțenie eligibilă la premiul de excelență. O prostie aproape perfectă, rotundă, strălucitoare. S-a râs mult și îndreptățit, în cercul meu de prieteni, la marginea mujiciei mele și a efectul ei. Poate se mai râde, la colțurile în care amintirile noastre stau la bârfă. Între timp nu mă mai deranjează, am mai descoperit ceva; că omul care greșește și se leapădă de greșeala lui se naște din nou. Și că Dumnezeu n-o să-i aplice omului nou pedeapsa meritată de cel vechi. De când am aflat asta, fiecare zi e un dar fără umbre. Știu că pare ciudat, dar nu e iubirea Lui pentru noi ciudată, irațională, contradictorie dreptății?
Să revin.
Cel căruia îi greșisem s-a dus ață la una din surorile mele, Oana. Cu o falcă în cer și alta în pământ, turnându-și argumentele ca pe niște bolovani grei și negri. Niște bolovani de care eu, doar eu eram vinovat.
Oana a ascultat totul tăcută. Deși foarte tânără, era mult mai înțeleaptă decât mine. Argumentele erau copleșitoare, acuzațiile articulate, făcând orice apărare superfluă și chiar ridicolă. Și după ce a ascultat totul, Oana a deschis gura și a zis: ai dreptate. Fratele meu a greșit, e un idiot. N-are nici o scuză. Ai dreptate. Numai că dreptatea ta e mai mică decât iubirea mea pentru fratele meu. Pentru cei ai mei, prin care curge sângele meu. Îmi pare rău, dar sunt de partea lui, împotriva dreptății tale și împotriva prostiei lui. Sângele nu se face apă, iar Crin e fratele meu.
Mi-am amintit de asta citind că tot o Oană, o altă Oană, s-a dezbrăcat de iubirea mamei și s-a îmbrăcat în dreptatea personală, ca într-o haină la fix.
Când dai iubirea la schimb pe orice, chiar și pe dreptate, când ieși din neamul tău ca de sub o casă brusc prea mică, poteca aia îți va duce inima în nefericire.
Iubirea e floarea din mijlocul oricărui deșert, căci Dumnezeu iubire este.
Mulțumesc, Oana Theodorescu Te iubesc.
