Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Cristian protopopul mă îmbrățișează. Mă iubește. Am lăsat departe, uscați, anii când prețuiam cuvintele cuiva. Când măsuram politețea din gesturi. Am fost mințit și am mințit. Că orice poate spune omul, și orice crede omul, însă când îl îmbrățișezi se dezbracă de vorbele lui, se face cruce și inima lui șoptește câte parale face el; așa simt. Ies din îmbrățișarea lui liniștit, mă aplec și-i sărut mâna. Sărut mâna tuturor preoților lui Hristos, că nu mâna o sărut, ci caliciul în care cuibărește dumnezeirea lui Hristos. Bieții cruciați, au săpat tot Ierusalimul căutând Graalul Cinei celei de Taine, când el era la capătul mâinii oricărui preot amărât; palma preotului e masa Cenaclului.
În biserică îl întâlnesc pe protopopul Zinveliu, cel care și-a îngropat bucăți mari din viață la rădăcina acestei biserici. A îmbătrânit, ochii lui mă privesc cu blândețe și deodată ridică palmele și le pune pe fața mea, degetele lui se fac călugări desculți pășind prin deșert, îmi pipăie fața cum fac cei care vor să se încredințeze și-l aud că-mi șoptește crinuțule, crinuțule.
Apoi, după cutremurătorul canon al lui Andrei Criteanul, vorbesc. Despre legile lumii vechi și despre noua lege, constituția împărăției Înviatului, atât de altfel încât a fost nevoie să se semneze un nou testament cu o nouă omenire. Îmi scot în ochi și-n palme spaimele mele, întrebările și căutările. Ca și cum aș vorbi nu miilor de ochi, ci lui Dumnezeu Însuși.
Și le vorbesc despre Șhimei, și cutremurătoarea lui poveste. O știți, nu? Împăratul David rătăcea în munți, uzurpat de propriul său fiu, iar Șhimei iese la marginea potecii și aruncă pietre și blesteme în el, și unul din soldații împăratului pribeag zice regele meu, lasă-mă să-l ucid, și David, privind trist, nu, nu-l ucide, că dacă fiul meu dorește să-mi ia viața și tronul, cu atât mai mult Șhimei cel din neamul lui Saul, și se întoarce David spre ăla cu bolovanii și-i zice du-te-n pace, sabia mea nu te va tăia. Frumos, nu? David, cel care a scris Psaltirea unde-i cald sufletului meu. David cel de pe iconostase.
Și trec anii, David îmbătrânește și înainte de a muri îl cheamă pe fiul său moștenitor, Solomon cel Măreț și-i zice vezi că eu mor și i-am promis unuia Șhimei, care m-a umilit cândva, că nu-l voi tăia, după ce mor eu ai tu grijă să cobori cărunțelile lui cu sânge în casa morții.
Am citit asta, cândva, am închis Biblia și trei ani nu m-am mai apropiat de Vechiul Testament. Deși am dat câteva examene din textele lui, n-am mai deschis Legea Dreptății. E cel mai odios lucru pe care l-am întâlnit vreodată; David lasă moștenire copilului său povara crimei, a răzbunării și neiertării. Ce părinte ar face asta, cui folosește, cum poate fi un asemenea text cuprins în cartea pe care o țin deasupra capului meu? Și fix când povestesc celor din biserică oroarea asta înțeleg, deodată. Că a fost nevoie de locul ăsta cel mai de jos ca să se poată zidi locul cel din sus. Că tot un tată, Tatăl cel din ceruri, atât de mult a iubit lumea încât pe unicul său Fiu l-a trimis să spele păcatele, ale tuturor oamenilor născuți și nenăscuți. Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât S-a descălțat și prin sufletul nostru și-a făcut potecă.
Și pe urmă ies din biserica aia mare, cu vulturi bizantini care respiră nostalgia Polisului, cu capiteluri și coloane, cu ochi și inimi de împărății dumnezeiești clădite în trupuri firave, s-a făcut deja noapte și deodată mă izbește imaginea lui Șhimei. Are cam vârsta mea, părul lung și argintat și barba ca o cascadă de calcit într-o peșteră părăsită, și-n ochii ăia văd ceva pulsând aparte, îl las pe protopop singur și mă lipesc de omul ăla și de ochii lui fierbinți, nu vă supărați, cum vă cheamă?
De ce vă interesează? În vocea lui, câteva linguri rase de ostilitate, un vârf de cuțit de dispreț, reverenda albastră îmi fâlfâie rece, pentru că vreau să mă rog pentru dumneavoastră. Noi doi nu avem același Dumnezeu, îmi zice rece. Tac un timp, protopopul așteaptă ceva mai încolo să-mi risipesc trăirea, auziți, Dumnezeul dumneavoastră știe iubi? E iubire? Încremenește și-i cad de pe față toate stâncile, toate colțurile, da, Dumnezeul meu e iubire. Și al meu, îi zic, înseamnă că suntem frați. Să ne îmbrățișăm!
Și ne îmbrățișăm în noapte, în fața catedralei din Beclean, și simt din trupul lui ieșind același neam de iubire ca în fiecare din cei care trăiesc învierea și când mă aștept mai puțin îl aud șoptindu-mi în ureche,
Eu sunt evreu, și mă cheamă Moșe.
Moșe! Șhimei evreul!
Doamne, îți mulțumesc. Acum am înțeles, pot deschide din nou Legea Veche. Din cele ce mi-ai dăruit în viață, prea multe, prea nemeritate, să întâlnesc iubirea în cel mai uscat deșert a fost darul desăvârșirii.
Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiul L-a trimis desculț să pășească prin pieptul meu de nisip și lumini prăfuite.
