Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Încă se mai plimbă prin mine, desculț, traversându-mă prin intersecțiile dintre aorte, viscere și capilare, ieșindu-mi prin ochi când mă aștept mai puțin, ca un copil care sună la sonerie și fuge râzând, omul acela, încă se mai plimbă prin mine,
așteptam o fată în fața muzeului de istorie de pe Victoriei, în cea mai bună cămașă pe care o aveam, cu cei mai buni pantofi în picioare, unicii, de altfel, nu-mi mai amintesc dacă pregătisem și flori sau eu însumi eram floarea întâlnirii, și mizerabilul ăla, cu spatele proptit în contratreaptă, desculț și urât mirositor, cu sticla de bere de-alături și cu cartonul împuțit pe care-și revărsase boarfele-i zdrențuroase, fix în locul unde ceva mai târziu sculptorul Vasile Gorduz avea să-și amplaseze celebrul Traian cu lupul în brațe, și cum m-am dat ceva mai încolo să nu impietez magia clipei când ea va veni, să nu mă zgârâie pestilențialul la delicatețe,
și deodată bătrâna aia, urcând treptele șontâc-șontâc, puțin cocoșată, cu sacoșa aia de papură împletită în mână, și cum s-a oprit în fața împuțitului și-a scos două piersici înnebunitor de aromate,
nu știu oamenii din ziua de azi, dar pe vremurile acelea piersicile erau dulci și ardeau repede, trebuiau mâncate cu poftă de sălbatic și fără rezerve, înnebuneau viespile și albinele din jumătate de provincie și aveau gustul oazelor de dincolo de Dasthe Kavir,
stătea bețivul ăla imobil, privind în gol, imparțial și disprețuitor la modul absolut, au bețivii ăștia o decuplare zăpăcitoare de la lumea de aici, mustește în ei o absență galactică,
de aceea spun înțelepții pustiurilor că bețivii, nebunii, copiii și îndrăgostiții sunt pururea nevinovați,
și se întinde bătrâna, îi ia palma și-i așază cele două piersici în căuș, și zice zi bodaproste, și ăla, reflex ca unul care nimic nu are a pierde zice bodaproste, și-atunci bătrâna se apleacă și-i sărută palma murdară, ca lui Dumnezeu i-o sărută, ca mitropolitului, ca unui copil de țâță scâncind în scutece, ca pe o icoană sărutându-i palma,
și cutremurul meu, cutremurul meu, și lumea n-a mai fost niciodată la fel pentru mine și nu va mai fi,
mă bântuie întâmplarea aia și din când în când în mine se foiește întrebarea asta,
că dacă n-aș avea reverendă, dacă n-aș avea cont de facebook și dacă nici nume n-aș avea, și-aș fi un cerșetor cu sandale albastre pe treptele unui muzeu, m-ar mai iubi cineva vreodată, că doar atunci când nu ești nimic și ești iubit e dragoste de aia, dragoste de Dumnezeu mergând desculț prin deșertul vieții, doar atunci ești iubit pentru Dumnezeul care te locuiește și nu pentru orice altceva,
într-o zi voi pleca în pustie, să fiu cerșetorul absolut, fără nume și fără telefon sincronizat în cloud, fără trecut și fără targeturi existențiale, cerșind iubirea ca pe-un dor, că străin sunt eu și străin ca toți părinții mei, că Domnul în cer are scaunul Său și ochii Lui pururea spre sărac privesc, și genele Domnului cercetează pe fiii oamenilor cu drag și milă, într-o zi.
