Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
După un timp
Ea mă întreabă dacă sunt sigur că mergem bine și mint că da, s-a schimbat deodată ceva în aer, e o taină care dansează desculță prin Maramureșul ăsta, porțile alea incredibile, agore în fața cărora vezi grupuri de bătrâni stând la povești pe laițe vechi, miroase altfel și aerul, a toamnă venită pe furiș, între două oftaturi fierbinți de cicloane tropicale, și când ajungem la bisericuța de lemn suntem primii și mă entuziasmez pe loc, încep să țopăi în sandalele albastre pe lângă bârnele înțelepte, Ea se apleacă și ia din iarbă două prune, mușcă drept și fără rețineri, îi ies prin dinții albi toți strămoșii, e o țărancă ascunsă în Ea și nici măcar foarte ascunsă, mereu iese la suprafață și se foiește, zice sau face ceva determinant, ne mai învârtim pe lângă minunea aia de bisericuță un timp și pe urmă sosesc în valuri toți, preoteasa Raluca-Florentina Vlad, un soi de înțeleaptă, are ceva penelopian în ea, o așezare calmă, de om care știe multe, fetița Olimpia Maria spre botezare scâncește scurt în brațele preotesei, apoi îl îmbrățișez pe preotul-tată-paroh, părintele Vlad Andrei-Mitrut are cei mai albaștri ochi din lume și sunt pe jumătate înecați în emoție, vin alți preoți din curtea inimii lui să facem botezul și pe toți îi îmbrățișez, o preoteasă mică și cioplită într-o marmură caldă i se lipește Ei de inimă și pur și simplu se cuibăresc una în brațele celeilalte, vin rânduri de țărani în opinci și haine albe și cineva toarnă apa călduță în cristelniță, să ne îmbrăcăm zice părintele din Măcin, în micuțul altar răscolim după veșminte și descopăr un rând vechi, vechi de tot, cu crini cusuți cu mâna, miros a rugăciune de preoți plecați în ceruri și le iubesc pe îndată, apoi botezăm copila Olimpia Maria și-o umplem de Duhul Sfânt ca pe un vas ales de Dumnezeu, până sus, în dreptul ochilor care mijesc a somn de început de viață lungă, se apropie de mine un țăran în cămașă de culoarea părului bătrân și-i văd în ochi o sclipire de fericire, zice părinte, eu sunt cârsnicul bătrân al bisericii ăsteia, sunt fericit să vă văd îmbrăcat în veșmântul ăsta, are peste 70 de ani, mi s-a întors toată tinerețea în inimă, îl îmbrățișez pe loc și fără drept de retragere, toate îmbrățișările noastre sunt valuri de asalt, prea multe cuvinte pe lumea asta și prea puțină dragoste, dar cel mai tare o țin în brațe pe Viorica Vlad, am iubit-o din clipa în care am zărit-o în CeaMaiFrumoasăBiserică, o maramureșeancă cu fusta până la genunchi și cămașă albă, am simțit în inimă toată durerea și toată ridicarea ei, o văduvă care și-a crescut copiii ca pe niște stele și doar jena m-a oprit să nu-i sărut pe interior palmele, alea cu care cosește iarba din curte, aia cu care a ridicat în lume pe gemenele folclorului maramureșean Suzana Vlad și Daciana Vlad, alea cu care a clădit bisericii lui Hristos un preot cu inimă ca o apă curată de fântână adâncă, e singura din neamul lor pe care o tutuiesc ca pe o soră și nu simt că fac vreo nepotrivită, ne îmbrățișăm toți trei, Viorica se scufundă în părul EI roșu ca într-o vrajă (e în părul Ei o vrajă mare de iubire, suntem șase preoți în bisericuța aia și mă duce gândul la o exorcizare sui generis dar îmi țin gura pentru că am instincte bune de supraviețuitor) și de undeva vine părintele Mitruț și se alătură îmbrățișării noastre și apoi vin gemenele alea ca două zâne și apoi Raluca-preoteasa înțeleaptă și stăm toți așa, îmbrățișați într-o roată mare și deodată cineva începe să miște un picior și apoi altul și fără să ne dăm seama cum și când începem toți să jucăm o horă plină de dragoste, apoi preoteasa aia mică își scuză soțul că au o cununie și pleacă printre morminte îmbrățișați ca un poem viu (vezi poza, e dumnezeiască, pentru că iubirea e Dumnezeu pe persoană fizică), pleacă de la un botez la o cununie trecând printr-un cimitir, și e așa de greu să mă despart de ei și când o fac mi se umplu ochii de lacrimi, clipesc de două ori discret și deodată, în fața mea, un șervețel întins de Ea, mă știe și pe dinăuntru și pe de rost femeia asta, degetele Ei mi-au răscolit toate visurile și toate spaimele și nu e loc în inima mea unde să nu-i descopăr urma condurilor,
Doamne, ăsta n-a fost botez, a fost un desant în muntele Tabor și bisericuța aia n-a fost biserică, a fost coliba din visul lui Petru, că așa de bine ne-a fost nouă și așa de dor îmi va fi tot restul vieții după ziua asta.
Mi-e mai clar, ca niciodată, că lumea e o revărsare de dumnezeire și că prost să fiu să nu-mi iau rucsacul și să plec s-o beau ca pe-o apă vie într-un deșert de posăceală. Că cine e ca Dumnezeul nostru, Cel care prin scâncetul unei fetițe a adus atâta dragoste pe pământ?
Desăvârșite sunt căile Lui.
