Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Atâta vă spun, deocamdată. Că din seara de 22 Decembrie 1989, când Ion Iliescu a vrut să cheme trupele sovietice să facă ordine în țară și s-a împotrivit generalul Gușe cu o expresie care-i trimetea pe ruși drept în definiția masculinității lui, țara asta n-a fost într-un pericol mai mare.
De data asta nu este despre etică, morală, despre credința celor care ne conduc, este despre apartenența țării la o lume a libertății sau clivajul ei spre satrapismul oriental.
Niciodată nu am fost mai aproape de o catastrofă.
Bate anticiclonul ruso-siberian, rece. Românii îi spun Crivățul. Rugați-vă.
Last edit; tocmai mi-a mulțumit o doamnă, în privat. Copiii ei pleacă miercuri în Occident, căutând o soluție urgentă de emigrare. Și nu sunt singurii. Bate un vânt înfricoșător. Vă rog să mă iertați că nu pot răspunde tuturor comentariilor, nici nu le pot deschide pe toate. Și să mă iertați dacă vă simțiți lezați de opinia mea. Însă nu vreau să trăiesc apăsat de conștiința că n-am făcut totul. Mihai și Roxana, copiii mei, trebuie să rămână să trăiască într-o țară liberă, pe care credeam că o avem în siguranță. Nu vreau să îi știu dincolo de ocean și să fim despărțiți de vize, pașapoarte și tăceri doctrinare. Am reușit să-mi țin copiii aproape, să fie români, să ne citim Psaltirea împreună, nu vreau să-i pierd. Despre asta e vorba, de fapt.
