Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Plimbându-mă prin orașul sufocat de cețuri apoase, brusc, de nicăieri, s-a rostogolit un măr roșu la picioarele mele, o pată rotunjită de sânge într-un deșert cenușiu, nu trecea nimeni, străzile sunt încă pustii (prin instituții și alte așezăminte omenești se încearcă respirația gură la gură a noului an, se trag în piept iluzii benigne, c-o fi, c-o păți), nu trecea nici o mașină, nici măcar jumătăți de mașini, frânturi ferfenițate de mașini, nimic, am privit cerul cu uluire, nici o sanie acvatică nu plutea deasupra capului meu și nici măcar o cioară depresivă nu brăzda apele aeriene, m-am aplecat și am ridicat mărul, atât de roșu, pulsând de sănătate ca un copil pus pe joacă,
mărul ăsta n-are nici o logică, e un măr antiepistemic, o fi căzut din sânul îngerului meu păzitor, îngerul meu cu nume de pustie și de dor de ducă, îngerul meu atât de chinuit, singurul obligat să decoleze pe o asemenea vreme, că la timpul judecății o să mă scuture Domnul de-o remușcare, toate ca toate, păcătosule regulementar, dar cu îngerul meu ce-ai avut, de ce mi-ai chinuit îngerul,
e semn bun, o să fie un an bun, rotund și roșu ca un măr proaspăt căzut din faldurile unui înger,
la multe zile albe și nopți de vis,
bucurați-vă, că sensul vieții e însăși viața, mușcați din ea și râdeți cu ochii spre cer, Hristos a golit un mormânt și a umplut lumea de lumină, de mere roșii și de drumuri care duc în inimile oamenilor, ca niște poteci presărate cu nestemate strălucitoare.
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
