Curând va învia

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Apoi predic și lumea pleacă. Rămâne epitaful pe masa sfântă și două-trei femei. Se scoate repede îmbrăcămintea de lumină și Ea se apucă să calce dvera, fețele de masă, acoperămintele, cântând luminează-te luminează-te noule Ierusalime, imnul sufletului Ei. Noul Ierusalim, cetatea întărită care zvâcnește în pieptul omului. Monica tace și se mișcă eficient, sunt vreo zece ani de când femeia asta s-a făcut slugă bisericii, fără plată și fără murmur, după un timp schimbăm totul, ascundem hainele negre ale CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLumeDupăHagiaSofia, miroase a crini și a tămâie, Ea îmi râde din când în când din ochi apoi șoptește deodată, în timp ce învârte fierul de călcat, du-te și adu-ți pătura aia groasă pe care o ai cadou de la fina Daniela, să ai grijă să nu răcești pe podele, e frig încă, sunt beat pe jumătate de emoție, și după ce pleacă toți și rămân singur îmi pregătesc culcușul lângă epitaful Celui Pururea Desculț, la picioarele Lui, în latura dinspre miazăzi a altarului,

încerc un timp să priveghez în rugăciune, lumânări, aprind cădelnița să umplu spațiu de aluzii cerești, peste Lușca se așterne liniștea și somnul, sunt toți obosiți și se sting, rând pe rând, toate luminile de prin case, mai citesc o vreme din cărțile alea bătrâne, una dintre ele e legată în piele de profesorul Marțian, pe cheltuiala lui, îi zic domn profesor, e scumpă legătoria, cu banii ăia cumpărăm un ceaslov nou-nouț, și mi-a zâmbit profesorul, da părinte, dar ăla nou nouț e ca un student în anul întâi, până se deprinde cu rugăciunile durează și se bâlbâie, nu mai bine folosim cărțile vechi, rugate deja, rugate?

Și când simt că nu mai rezist mă mai închin o dată, îi sărut picioarele desculțe și mă ghemuiesc în pătura primită de la fina Daniela, și visez, visez.

Niciodată nu o să mai plec acasă și să-L las singur în mormânt, niciodată. Și când cheile CeleiMaiFrumoaseBIserici nu vor mai fi ale mele, voi căuta în lumea asta un preot care să mă îngăduie să dorm la picioarele Lui, sau voi sări pe întuneric gardul și voi dormi lângă peretele bisericii, pe izoprenul de peșteră, în sacul de dormit, ca un mort viu care visează să se trezească înviat.

Și niciodată nu voi șopti ce visez în noaptea aia. Mi-e frică să nu-l dezamăgesc, ca atunci când îți pui o taină într-o ureche de prieten și descoperi, prăbușit de durere, că din taina ta el a făcut preș de șters picioarele.

Curând va învia. Și eu voi străluci de bucurie și recunoștință pentru noaptea care a trecut, când în întunericul mormântului m-a făcut parte din așteptarea luminii.

Curând.