Articol scris de Crin Triandafil Theodorescu
Îmi sare brusc de pe listă, în timp ce scot miride pentru pomenirea morților, în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume, Ion, ăsta trebuie să fie Ionul Burduhosului, pietrarul. Oamenii nu știu, dar preotul care slujește e corabie în care iau loc, pe băncuțe de catifea, toți morții pe care i-a îngropat. Toți oamenii pe care i-a trăit, îmbrăcându-i în rugăciune, cum fac mamele care leagă la gurița copilului fularul iarna, să nu răcească, toți pruncii pe care i-a botezat. Toți vin șuvoi în mintea lui, în sufletul lui, îi intră în gură deodată ca la o năvală, ca la un abordaj, îi străbat toate cavele și jugularele, răscolindu-i amintirile ca pe sertare cu cămăși călcate, împrăștiindu-le și lăsându-l lat de oboseală la sfârșitul rugăciunii.
Ion Burduhos, pietrar. Ridic ochii și privesc banca în care stătea odinioară, încruntat de parcă ar fi fost responsabil cu eshatonul, cu ochii ăia mici, cu privirile laminate de genele neliniștite. Și vorba lui, rașchetă prin timpane, un zdrăngănit de ferestre izbite cu piatra.
După ce l-am îngropat am cerut familiei clopoțelul de bronz pe care-l ținea pe șifonier, amintire din copilăria lui petrecută la oi, și l-am agățat deasupra unei tâmple de uși, când se deschide clopoțelul geme ion-ion, și-n ionul ăla de cristal (cum vocea lui nu fusese niciodată) mi-am întâmpinat musafirii și mi-am îmbrățișat copilul când venea de la școală, ion-ion.
Mâinile lui metalice, vinete, cu care pipăia lung piatra, tăcând. Îl urmăream flămând, cu ochii ăștia ai mei păcătoși și răscolitori, degetele lui palpau marmura și apoi izbea ușor, ciocanul scotea sunete cristaline, știați că există rețele de cristale în peșteri care, izbite într-un anume mod, determină migrarea electronilor și degajarea de lumină? Îmi venea să-i spun asta, dar el nu, el asculta lung piatra gemând, și când auzea diezul izbea icul sec și cu forță de pătimaș și se desfăcea marmura aia ca o coajă de ou, am încercat cândva, mort de admirație, să-i explic că în interiorul marmurei există niște fisuri milimetrice, leptoclaze, și că sunetul diez de-acolo vine, și s-a uitat lung la mine și-a rostogolit cu vocea aia iritantă ”acolo-i moalele pietrei, dom părinte…”. Ar fi trebuit să mă prind de-atunci ce taină ascundea în miezul lui Ion al Burduhosului, pietrarul. Cum se-ascundea el în căușul tainei ca să-și depene visurile, departe de orice minte de creatură omenească, cum îi ținea lampa îngerul să-și scrie versurile în întunericul interminabilelor nopți din tinerețea lui, ar fi trebuit.
Iau cădelnița și mă strecor printre siluetele negre, plin până la ochi cu nume și amintiri de morți nemuriți, că de murit murim când ne uităm unul pe altul, și mi se face dor deodată de Tata și de pipa lui mirosind a portocală arsă și exact atunci, peste umărul lui Adrian din neamul Gălanilor țâșnește o rază și mi se-așterne la picioare, ca o potecă spre morții noștri.
La mulți ani, Tată, mi-e tare sete de tine. Dacă-l vezi pe Ionul Burduhosului pe-acolo, dregându-i Domnului punțile suspinelor, să-i spui că i-am găsit caietul de poezii și să mă ierte, că n-am știut ce goluri duce-n moalele pietrei de-i zic unii și alții dor, inimă sau ion-ion.
