Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Arcalia mă fascinează de vreo trei decenii, numele mi-a coborât în inimă azuriu, grecește, din timp în timp de-acolo îmi veneau chemări, un prieten arheolog a descoperit niște monede, e și-un castel în Arcalia, cu arhitectură mauro-bizantină, mi-am refuzat să calc în satul cu nume albastru, era rezerva mea de visare, mereu las lumina stinsă într-o cameră în casele unde locuiesc, în fiecare oraș pe care-l iubesc las o stradă nevizitată și-n fiecare om o întrebare nepusă, să fie misterul întreg pe pământ, să curgă taina liberă prin vinele lumii, și Arcalia asta era, rezerva mea de taină. Și mă sună preotul cu nume de dubitativ notoriu, Toma îl cheamă, cică are o bibliotecă și mă cheamă la niște dialoguri cu ceai.
Biblioteca Arhimede e o fostă grădiniță reamenajată pentru copiii mari care-au rămas cititori și pentru copiii mici care o să devină mari. Un cuib curat, peste care plutește spiritul părintelui Toma și-al familiei pe care și-a înjghebat-o acolo. O bucătărioară cochetă, de-o curățenie aseptică, pe care, dacă studenții biologi care fac practică la castelul din Arcalia (azi dominion al Universității Babeș-Bolyai) ar pune microscopul, cu strădanii maxime ar putea găsi undeva între doi și trei microbi, și ăia într-un grad avansat de inaniție. În bucătărie se foiește eficient o bunicuță cu ochi calzi și cu un zâmbet de om bun și fără vicleșug. Mi-e dragă pe loc.
Părintele cu nume de apostol bântuit de dubii mă întâmpină, ne luăm în brațe din prima, îl palpez cu îmbrățișarea cum fac medicii cu stetoscopul când te verifică pe la atriile inimii, e cald pe dinăuntru și simt un soi de fragilitate ascunsă sub coastă. Mă duce în biblioteca lui Arhimede, când intru toate cărțile aplaudă din coperți, voioase, unele mai intelectuale și cu fumuri elitiste râd de rucsacul meu albastru, pe cele mai multe le cunosc din copilărie, ne recunoaștem și ne pupăm cu ochii, pe un raft îmi săgeată inima ”Întunecare” a lui Cezar Petrescu, o carte despre un om căruia o cicatrice oribilă pe obraz îi schimbă toată viața și despre incongruența cu care îi judecăm pe ceilalți, după formă și nu după conținut, după expresie și nu după impresie, apoi se strânge lumea, o femeie cu un copil mic în brațe, mulți ochi vii și sfredelitori, părintele mă prezintă cu ceva emoții prin buzunare, mai vorbim puțin despre cine se presupune c-aș fi și de unde se bănuiește c-aș veni, apoi mă lasă să zburd liber, îmi iau avânt, ceva din atmosfera aia mă face să mă simt ca acasă, aproape că-mi vine să mă descalț și să mă întind pe jos cu o ceașcă de ceai în mână și chiar când mă traversează gândul ăsta apare bunicuța cu ochi de mamaie bună și împarte ceai celor din încăpere, și eu vorbesc pluvial și obositor despre peșteri și ceruri, despre drumuri spre celălalt și despre Dumnezeul meu desculț și înviat din morți, care a călcat cu tălpile goale pe ceafa morții și mi-a schimbat ochiul cu care privesc lumea, un puști cu nume de sfânt străpuns de săgeți (Sebastian) împinge o locomotivă de lemn cu cel mai serios aer din lume, îi caut vagonul și-l leg la locomotivă și în timpul ăsta oamenii ăia din sală așteaptă răbdători să-mi fac treaba prin depoul din ochii puștiului, aflu că e prințul moștenitor al familiei Toma, apoi mai apare o fetiță și cei doi se-apucă de joacă în spatele meu, pe un pad de bureți multicolori, mă întorc la turuiala mea diluviană și la creaționism, pleistocene, diplure și alte stele verzi, toate amestecate cu prea mult entuziasm, le vorbesc despre pietrele care au fost vii și despre viii care vor deveni piatră și după ce lumea se risipește ne punem la o măsuță să mestecăm o plăcintă cu urzici, mă așez lângă bunicuța-mamaie, are palmele deformate de artrită și-o iau de mână, o țin așa cu stânga și înfulec plăcinte cu dreapta, toate bunicile din lume utilizează aceleași palme când îmbătrânesc, aceleași fețe și-și montează în găvanele capului aceiași ochi blânzi, cum ne apropiem de moarte și înviere ne îmbrăcăm în hainele de piele ale înveșnicirii și începem toți să semănăm cum seamănă toți copiii într-o maternitate.
Pe urmă mă îmbrățișez cu toată lumea și plec acasă. Și pe drum mă roade deodată un sentiment că am uitat ceva. Cheile, sunt. Telefonul, în buzunarul reverendei. Rucsacul în portbagaj. Poate ochelarii, mă palpez, da. Sunt și ei aici. Și deodată îmi pică fisa, am lăsat la Arcalia o bucățică din inimă. Că unde e inima ta, acolo e și comoara ta.
Et in Arcalia ego.
