Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Tipul de la casă mă întreabă doar dacă Cluj și dacă unul. Da, Cluj, unul. Îi întind banii, numărați-vă singur pentru că sunteți mult mai tânăr decât mine, râde cu poftă, amândoi știm că suntem născuți în aceiași zi a aceluiași an, el arătând mult mai tânăr decât mine, cum se cade, că preotul e tatăl tuturor vârstelor. În orașul în care plouă de trei ori pe săptămână știm totul unii despre ceilalți, iar ce nu știm ne imaginăm fără jenă, cu aplombul celui care i se cuvine prin niscai diplome iosefine.
Ies pe peron, niște ochi oarecare mă îmbracă și mă dezbracă repede, unii mă salută și îmi plec privirile recunoscător, aud în spate un ”serios, e popa din Lușca”, niște priviri foarte ascuțite îmi sfâșie ghetele de trekking, încă unul care mă judecă după coajă. Oamenii din viața mea s-au așezat, în timp, ca într-o sedimentare tectonică, în trei cete mari. Cei care mă judecă pentru ceea ce sunt. Cei care mă judecă pentru ceea ce ar fi dorit ei să fiu. Și cei care mă iubesc pentru că.
Pentru că nimic.
Dragostea nu are nevoie de motive, argumentații, maieutici desfășurate substanțial, că dragostea nu-i nici motiv, nici argument și mai ales nu e logică. Dragostea e pentru că. Punct și după aia nimic. Când găsești motive să iubești pe cineva ai vitriolat iubirea, i-ai turnat pe gât deșertăciune; dragostea nu are motiv așa cum marea nu are fundație, cerul nu are acoperiș și Dumnezeu nu are limite. Aș îndrăzni să spun că dragostea e ilogică pură și antiraționalitate. Ea vine din extraterestrul sistolelor și diastolelor inimii omenești și vorbește subtil de o lume în care totul va fi altfel decât e aici. Dacă stau bine să mă gândesc, Dumnezeu, dacă s-ar pune seara la un pahar de ouzo și-ar calcula de ce mă, ne și vă iubește, n-ar găsi motive nici câte degetele la o mână. Atâtea boacăne am făcut și atâtea tâmpenii umblă prin lumea asta purtând semnătura mea încât doar asta e suficient să înțeleg că există Dumnezeu și că mă iubește copleșitor și nonverbal. Știți cum vine asta? Ca atunci când îți vezi copilul după un an de facultate și niște examene grele. Te repezi în brațele lui și tot ce-ai vrut să-i spui se franjurează în gură, cuvintele se fac nisip și granite sfărâmițate și nu-ți mai rămâne decât lacrima, inimile alea două zvâcnind împreună în același piept dublu și eventual șoapta din urechea celuilalt. Copilul meu. Tată, tată. Copile. Așa-l pictez eu pe Domnul meu de la capătul călătoriei.
Mă mai fâțâi pe peron și văd ceva dumnezeiesc. Un muncitor în salopetă, cizme de cauciuc (văruite, vopsite, cimentate și înnoroiate). Stă cu dosul pe betonul peronului și mănâncă o conservă de pește. N-are tacâmuri, a deschis conserva și și-a vârât degetele în uleiul ăla, extrage cu grijă pește după pește și-l înghite hulpav, ca un cormoran, cu ochii pe jumătate închiși de voluptate. Din când în când mușcă sălbatic dintr-o franzelă proaspătă, împroșcând în jur firimituri. Vreo cinci porumbei (niște golani ai ornitologiei, niște gangsteri ai păsăretului urban) s-au făcut gard între muncitorul ăla și restul lumii. Mă lipesc fascinat de imaginea aia, teatrală, cinematografică, viață pură mustind de seve cu miros de hering în ulei. Adevărat vă spun vouă că nici Solomon, la ospețele palatelor sale, nu s-a înfruptat cu atâta plăcere din darul vieții. Că a trăi viața asta cu poftă de mâncare e o formă de adulație. E o rugăciune în sine, fără cuvinte, care urcă drept la coșul cu laude al Marelui Creator. În timp ce mă binoclez salivând la omul ăla îl simt pe Dumnezeu încântat, urmărindu-l și El, uite domle c-a meritat, uită-te la ăsta cum mănâncă, hai c-a meritat.
Termină peștele, soarbe cu zgomot uleiul ăla grețos, trage o râgâială sinceră și cu un gest de mare baschetbalist aruncă tabla drept în coșul de pe peron, se șterge la gură cu dosul palmei și pe urmă se închină cu frică. Știu gestul. Nu e crucea de dinaintea mesei, când șoptesc ”mânca-vor săracii și se vor sătura și-L vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul în inimile lor, vii vor fi în veacul veacului”. E crucea cealaltă, pe care o face Ea după masă, îmbrăcată într-un soi de teamă c-a sărit vreo limită, că prea fără saț a mâncat, prea mult și prea cu grăsimea vițelului, să nu-i fie de păcat și să fie iertată.
Apoi omul se ridică și-o ia spre trenul care tocmai andochează în gară, pâș-pâș în spatele lui eu, ca un inspector de calitate, și îngerul omului, ușor jenat de mirosul abject de pește. Câteva cucoane de pe altă planetă se dau în lături cu dezgust de parcă ele n-ar fi mirosit vreodată a pește, două studente ultimul model râd fără menajamente, împărțind hohotele în paritate corectă cu doi studenți cu rucsaci de munte, omul nu vede nimic din toate astea, urcă în tren dintr-o zvâcnitură verticală, avem bilet în același vagon, se aruncă nonșalant pe o canapea mai liberă și se pune trudit pe somn, ca un soldat întors dintr-o campanie interminabilă. Pe fața lui toate sunt aliniate corect, planetele, constelațiile și îngerul personal se află în conjuncție în ascendent, n-are nici o reținere existențială, nici un cutremur de conștiință arată și grăpată de etici complicate, de volute și fițe morale, a muncit bine, a mâncat bine, a băut bine și-acum doarme bine, probabil că visează că ajunge acasă la nevastă și-o să-i sară în brațe pruncii, total insensibili la mirosul de cherhana de pe mâinile alea negre și muncite, c-așa e dragostea, o toantă frumoasă și despletită care dansează desculță, fiica ploii.
Deseară sau când oi ajunge acasă o să mănânc pește cu mâna dintr-o conservă și-o să mușc dintr-o franzelă. O să mă culc cu palmele nespălate să-mi visez îngerul reclamându-mă sus, și pe Dumnezeu zâmbind șăgalnic în barbă, că așa e dragostea, o toantă frumoasă și despletită care dansează desculță, o fiică a ploii.
