Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Mă trimiseră să Te caut prin pulpane de sfinți eterici, prin cărți milenare mirosind a argăseală proaspătă, prin biblioteci matusalemice, și nu erai acolo, Doamne.
Așa că m-am dezbrăcat și am coborât în funduri de mare, răscolind corali și epave vechi, suflând dor în amfore pline de așteptare, și nici acolo nu erai.
Am pus ceva pe spinare și-am luat-o spre munți, înhămat în corzi statice, am urcat pereți cu inima făcută tobă, bubuindu-mi în ochii mei cârpiți din peticele rămase de când ai croit cerul, niște resturi ochii mei, și nu erai.
Și iar am luat-o invers, coborând în peșteri, adulmecându-Te după fiecare piatră, pe după lapiezuri și septe roșiatice, am percheziționat fiecare liliac pe sub aripile negre, să nu Te fi pitit acolo sub formă de plic cu doar destinatarul scris, și nici acolo, nici acolo…
Și-am oftat și-am mai încercat o dată, luându-i pe ceilalți în șarjă, ca un leu înfometat, răscolindu-i ca pe sertare cu boarfe inutile, amușinându-le articulațiile sufletelor să simt dacă miros a duhul Tău, și dacă acolo erai, tare bine Te-ai mai ascuns, Doamne al dorului meu.
Și când m-am așezat obosit pe piatra aia, pe țărmul ăla alb de bătrânețe, deodată, Tu, desculț și înviat, drept în mine, plimbându-Te prin pieptul meu ca un cetățean la cumpărături, întreg, atomic, nedespărțit și pulsând de viață.
Că împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru, mi-ai șoptit în ureche, înlăuntrul vostru.
Și totul a căzut la pământ și s-a făcut nisip, și munții, peșterile și epavele, și toată omenirea s-a făcut mică și s-a strecurat sub subsoara Ta, Doamne, și s-au înghesuit deodată în mine, și Tu, plimbându-Te la cumpărături prin robul Tău, cu dorul meu făcut făclie, să nu te înșele vreunul la rest sau la cântar.
Asta doar așa, ca să știe oamenii, Desculțul meu iubit, de ce trec prin viața asta fluierând în sandalele albastre, că am totul și din tot ce am nimic nu mi se mai poate lua vreodată, Înviatul meu bătut în cuie.
