Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Sunt în mormânt cu Hristos și-mi aștept învierea.
Toți ai mei s-au închinat, i-au sărutat patimile, picioarele reci și sângerânde. Mi-au ascultat cuvintele veștejite de doruri nespuse, mi-au privit pașii șchiopătați, m-au însoțit în jurul CeleiMaiFrumoaseBisericiDinLume, protejând lumânarea în căușul palmei, privind hipnotizați flacăra pâlpâitoare ca viața omului. Iulică a dus crucea, încântat de onoare. Epitaful l-au purtat Grigore și Silviu, tată și fiu, pășind ceremonios, cu spatele drept, soldați ai dorului.
Apoi au plecat acasă, frânți, morți de sete, cu ochii deshidratați.
Toți ai mei au plecat, sunt singur, în mormânt cu Hristos și aștept învierea.
Mâine e 1 ianuarie al inimii mele.
A fost un an bun. L-am visat pe Tata, întâia oară. Și din durerile pe care mi le-a dat, nici una n-a fost fără rost. A fost un an bun. Un an mai puțin până când. Un an cu multe îmbrățișări. Am fost iertat și-am iubit. Am fost iubit și-am iertat.
Că învierea asta face lumea de aici lumea de acolo. Între Tata și Mama nu mai e nici o moarte, sunt la fel de vii amândoi, veșnici, încununați în Dumnezeul-Dragoste ca într-o haină caldă. Între mine viu și mine mort, nici o rană nu mai e, nici o frică. Că nu m-a lăsat în mâinile vrășmașului și mi-a pus picioarele în loc desfătat.
Mă fac ghem la picioarele Lui, în latura dinspre miazăzi a altarului, în sacul meu de dormit. Sub cap îmi îndes Psaltirea, din care, antitipiconal, voi continua să citesc, noapte de noapte, până când ochii mei se vor face râme și frunză de salcâm.
A fost un an bun. Un an mai puțin până când.
Am primit tot ce se poate primi, în viața asta pământeană.
Degetele mele au văzut frumosul, inima mea a citit măreția Lui. Picioarele mele, desculțe și pline de bube, au ronțăit deșerturi și au învolburat mările sudului. Am iubit și sunt iubit. Am sperat și sunt sperat. Am băut din apa crezării, am căzut și m-am ridicat, agățat de crucea Lui. Am primit lumina drept în ochi, îl văd peste tot, blând, înviat, frământând miezul lumii cu dragostea Lui desculță. Și când privirea mi-a devenit trufașă, m-a domolit cu durerea. Mi-a făcut în inimă cuib pentru umilință, că pasul desculțului duce în cer, iar vocea trufașului mijlocește căderea.
Niciodată n-o să-L mai las singur în noaptea asta, niciodată. Dacă mă vor alunga de lângă El, voi dormi lipit de zidul altarului. Dacă mă vor alunga din curtea bisericii, mă voi sprijini cu pieptul de gardul ei, voi fi homeless-ul Sfântului Mormânt. După ce-am înviat deodată cu El și-am înțeles, nimeni nu mai poate să-mi ia Învierea. Nici măcar o moarte. Nici măcar o amărâtă de moarte.
În afara Învierii, toate sunt deșertăciuni. Înăuntrul Invierii, toate sunt lumină, bune și gustoase.
Domnul meu și Dumnezeul meu. Desculțul și Înviatul inimii mele. Drumul și patima mea.
