Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Nu lor le-am luat căsuță, nici copilului David cu degețelele răscolite de bisturiu.
Mie. Mie mi-am luat-o. M-a ars visul ăsta nebun ca un rug de pe care mi-am dorit să mă salvez. Ca și cum ceva mare, greu și negru trebuia curățat de pe inima mea bătrână.
Aseară, după Catisma 1, am suflat în lumânare și-am închis telefoanele, laptopul și televizorul. Mi-am pus un pahar strașnic de ouzo și-am ridicat perdelele. Peste Lușca atârnă un cer special, de parcă Creatorul ar fi folosit, în speța asta, un metraj special, de mătase rară, ceva exotic, de import. Mi-am pus casca de speolog pe neurocraniu, am făcut un amaraj principal și unul secundar și m-am lăsat în golul din inima mea. Pace. Liniște. Multă lumină, de-aia caldă și blândă, bună de gustat cu toate simțurile. Se făcuse foarte acasă în pieptul meu și foarte confortabil, șase stele pe puțin.
I-am studiat mult pe ”copiii cu copii”; 21 și 19 ani, primul vis al vieții lor, fântâna seacă, înșelați, călcați în picioare, derutați, singuri împotriva tuturor, cu întunericul prinzând rădăcini în suflet. La pragul deznădejdii. Că despre asta e vorba. Le-am restaurat încrederea în oameni și mi-am restaurat-o și mie. Pastorul ăsta, David Dorin, lecția de onoare pe care mi-a servit-o, ce privilegiu am trăit. Umblu printre oameni cu funcții și titluri, cu demnități. Politicoși, asertivi, șmecheri la vorbă, fluizi ca șampania din paharele pe care le înalță la momentul ”de după”, declarativi. Prin unii dintre ei s-a făcut frig și îi simt căutându-se prin ceața umedă din sinele lor. S-au rătăcit de mult. Și vine un țigan cu ochi curați și cu pălăria cât cupola Hagiei Sofia și-mi trăznește o lecție de mă umple de lumină și de smerenie. El, David pălăriosul, e a doua casă câștigată acum. Nu știu dacă înțelegeți prin ce-a trecut inima lui, neamurile i-au sărit în cap (am văzut cu ochii mei scena), supralicitând oferta noastră. Cine l-ar fi putut condamna? N-am semnat nimic, n-am bătut nici măcar palma, doar ne privisem în ochi și-am căzut de acord să facem împreună fapta asta, ”în numele Domnului”, ca și cum am trece-o în registrul lui Dumnezeu, în rubricile Lui, nu ale inimilor noastre, în numele Domnului. Putea să-mi trimită un amărât de mesaj, îmi pare rău, casa o să o dau mătușii mele, prețul e mai mare și e din neamul nostru, că cine își uită neamul își uită eul. Ce-aș fi putut spune? Aș fi oftat și-aș fi încasat-o drept în plexul de la suflet (am o mare disponibilitate spre a constata deșertăciunile lumii în care trăiesc, ca toți orientalii), m-aș fi târât mai departe, mai împovărat și vinovat că n-am reușit, dar nu l-aș fi condamnat.
Dar Dorin din casa lui David, nu. I-a privit în ochi pe toți ai lui și-a zis nu, la mine vorba este vorbă. Încă îi aud vocea prin mine, izbindu-se de pereții capului, în ecouri prelungi.
Vorba este vorbă! Cuvântul e cuvânt, că la început a fost Cuvântul și fără El nimic din ce se vede nu există. Îmi doresc pentru copilul meu să devină ca țiganul ăsta; Mihai Theodorescu din casa lui Crin. Un om de Cuvânt. Și gândul ăsta ar fi al treilea câștig, a treia căsuță.
Că despre asta e verbul. Când faci un bine, ție-ți faci. Ar trebui să le fim recunoscători veșnic celor care ne cer ajutorul, ei ne deschid o ușă în pragul căreia ne așteaptă Desculțul. Că El e ușa.
