Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Mă iau și mă duc. Așa spun năsăudenii, zăpăcitor, când pleacă undeva, că se iau pe ei înșiși și se duc, și e pe bune, că vai, de prea multe ori plecăm părăsindu-ne pe noi, lăsându-ne să putrezim în inima cuiva, într-un colț de lume fără de folos, umblăm aiurea-n lume, fără noi, rătăcitori dezbrăcați de sine.
Mă iau și mă duc. Închid azi toate necazurile undeva, le las zilei de mâine, mă iau și mă duc nebun prin Iașiul care miroase a ceai de tei și-a răsfrângere de frumos, cu rucsacul albastru în spate și sandalele de deșert, alea speciale, cu care măsor pulsul planetei cu fiecare pas, și Copoul, cu busturile alea monumente istorice, și lângă obeliscul Regulamentelor Organice doi studenți se opresc brusc în mijlocul aleii și se înșfacă cu poftă, flămânzi, se topesc unul în altul și-și inspiră expirațiile, praf se face lumea și se anulează ca o siguranță care sare la tensiune mare, nu mai există decât unul pentru altul și mi-s dragi că le-aș săruta mâinile nebune cu care s-au împletit unul în altul, că mereu cineva o va lua de la capăt, mereu, dragostea nu cade niciodată și când un bărbat iubește o femeie, Dumnezeu le ține umbrela.
Și-alerg pe străzile fierbinți, sărut vreo mie de biserici drept pe frunte le sărut, unde stau icoane ferecate în lacrimi, mângâi clădiri eclectice și mă minunez de vreo două arhitrave impecabil volumetric, și pe urmă muzeul de istorie, e acolo un vas din Cucuteni A care mă obsedează, ne-am întâlnit de vreo mie de ori și mereu ne-am privit drept în ochi, o spirală hipnotică în care dacă te uiți adânc te prăbușești, că oamenii ăia preistorici când pictau și modelau scriau de fapt, acolo sunt suferințe, lacrimi și nădejdi, sunt copii și morți și vânători de bouri încheiate cu chermeze la gura peșterii, îmi scot din rucsac scăunelul portabil cu care vizitez mereu muzeele, apoi mă mut cu scăunelul în fața Horei de pe Olt a lui Aman și stau acolo statuie până mă bate pe umăr cineva nedumerit, îmi scot legitimația de muzeograf, îmi zâmbește și mă părăsește acolo-n minunea aia de frumusețe, și târziu în noapte, când cobor Copoul, beat de fericire și de dragoste, văd cu coada ochiului ușa mare a Universității întredeschisă și năvălesc în Sala Pașilor Pierduți, nu e nimeni, nu e nimeni ca la începutul lumii, doar Sabin Bălașa împrăștiat pe pereții ăia cu toate plutirile lui albastre, îl salut pe portar cu mare deferență, de parcă ar purta uniformă de mareșal, îi zâmbesc fericit și-l văd că se uită lung la mine, plutesc prin Sala Pașilor Pierduți și Regăsiți pe aripi de vis, că dacă mi-a dat Dumnezeu ceva, să mă bucur mi-a dat și mă bucur, și deodată mă bate pe umăr portarul și-mi zic hait, mă dă afară că-i târziu deja, auziți domnule, nu vreți să vă arăt ceva frumos? Și-mi deschide ușa aia mare de la aulă, ia uitați-vă aici, are omul ăla în ochi o lumină de parcă el ar fi sculptat volutele baroce și el al fi pictat hemicupola aulei, am mai fost o singură dată aici, prezentam la o conferință științifică un material, dar acum nu aula era aulă, ci sufletul ăstuia era aulă și hemicupolă și marmură cu onix și fascii denticulare împletite pe inima lui, privirea aia fericită, de parcă era aula lui maică-sa, a lui taică-su, a lui tataie din bordeiul de la țară, bucuria cu care-mi dăruia clipa, și la urmă l-am îmbrățișat și beat am plecat de-acolo, turmentat de frumos și de iubire până-n buza ochiului, cu picioarele ferfențate de-atâta drum și inima potir de bucurie.
Doamne, cât de recunoscător îți sunt. Lasă-mă să mă smeresc singur și nu mă smeri, că mult a pribegit sufletul meu prin valea asta a vieții citindu-Ți pașii tăi frumoși.
