Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Voi vota pentru că am deturnat un autocar, era o zi de vară sufocantă, totul începuse prost și mergea spre catastrofal, fierbeam multiplu de iritare, ghidul eluda vizibil obiectivele culturale (la muzeu am sta prea mult, iar templul din Luxor e mic, credeți-mă, e mic, mai bine mergem la Karnak, acolo totul e mare), oricât am încercat să-l conving să reducem din timpul alocat fabricii de papirusuri postmoderniste mă izbisem de zidul de granit al interesului personal (știți, comisioanele), toți eram nervoși și iritați și deodată îi sună telefonul și-l văd pe ghid făcându-se verde la față și precipitându-se într-o arabă torențială, m-am dus la el și-mi zice domnule, sunt disperat, soția mea e însărcinată și i-a căzut brusc tensiunea, nu are cine să-i monteze o perfuzie, stă cu ea în mână și plânge pe jumătate leșinată și nu are cine să-i pună nenorocita aia de perfuzie, și eu zic păi să meargă la urgență la spital. La urgență? Și i se întinde pe față un zâmbet cutremurător, de miel ucis de Paști, mă urmărește zâmbetul ăla, un cocktail de tristețe și resemnare fatalistă, voi habar nu aveți cum e cu spitalele noastre, și atunci Ea din spate se apleacă și-mi șoptește în ureche hai să renunțăm la templul ăla al lui Hatshepsut, să ajungă creștinul ăsta mai devreme la soție, Mahmud nu-i deloc creștin dar e fratele meu și din toată ciuda aia de-o aveam pe el (pentru că templul de la Luxor are câteva lucruri zăpăcitor de importante, o fortăreață romană înfiptă între colonadele lui Ramses al II-lea, un deliciu istoric) cu toate astea, zic, mă inundă o milă și-o iubire întinsă ca un deșert fără orizont și iau microfonul și spun măi fraților, omul ăsta are un necaz mare acasă, hai să-l ajutăm, hai să renunțăm la templul faraoniței, e o construcție de la 1971 și am citit că a fost reconstruit pe bănuieli și nu pe dovezi științifice și că în lumea egiptologilor e dat ca exemplu de rele practici, egiptenii îi zic în glumă Casa Poporului de pe Nil, hai să mergem doar la Valea Regilor și scurtăm totul cu două ore că oameni suntem, poate că nu o să mai ajungeți niciodată aici, știu, dar să știți că e mai importantă facerea de bine decât niște pietre șlefuite și am văzut lacrimi, vă jur, lacrimi am văzut în ochii lor, ghidul amuțise cu inima umflată-n gură, iar cei puțini care ar fi vrut să se împotrivească, potopiți de emoția binelui revărsat, au tăcut și ne-au urmat, și mă bântuie amintirea aia, că uneori oamenii au nevoie doar de cineva ca să le spună că pot face bine ca să afle ei înșiși asta.
Votați ca să însemnați.
Pe soția arabului o chema Aisha.
