de Crin-Triandafil Theodorescu
Când în sufletul tău intră răutatea, pleacă Duhul Sfânt. Cum pleacă refugiații în lume, fix așa pleacă de la tine. Cu o valijioară în mână și cu ochii în lacrimi. În spatele Lui rămân ziduri goale, peșteri reci, în care țopăie fiare cu ochi roș-incandescenți, venite din coșmarurile care ne-au însoțit din prima zi de după Paradis.
Că asta nu înțelege Cezarul, că Duhul Sfânt nu e o zugrăveală în lavabil, o frescă pe pereții catedralei Iisus Mântuitorul. Că în Dumnezeu nu te îmbraci făcându-ți o cruce, tapetând cu aur altare și plătind salariile preoților. Ci iubindu-ți aproapele ca pe tine însuți. Îmbrățișând în bunătate toată făptura Domnului. Vărsându-te cu milă în sufletele și viețile celor din jur, ca o primăvară peste frigul suferinței.
Azi va cădea Kievul. Cum a căzut Ierusalimul, în 1187, cum cad cetățile lumii, căci totul e nisip în ochii veșniciei. Patriarhul creștin, Heraclius, s-a strecurat printre supraviețuitori cu o mică avere în bagaj. Bani cu care ar fi putut răscumpăra viețile unor creștini. Saladin nebotezatul a dăruit libertatea multor robi, cei care aveau soții, copii ori părinți bătrâni. Doar bătând din palme. Și din bătaia palmelor lui s-a înfiripat mila Domnului.
Când din inima ta a dispărut iubirea, ai pierdut totul pentru totdeauna, indiferent ce-ai câștigat între timp. Că poți ctitori sute de biserici, când ai ctitorit sute de morminte, ești tu însuți un mormânt în frescă și junghi în inima Creatorului tău.
