de Crin Triandafil Theodorescu
Copiii noștri nu sunt ai noștri, pentru că ei nu vin din trecut, cum anapoda notează statul în certificatul de naștere. Copiii noștri coboară din stele și mai ales din viitor, ca regii care pășesc de pe soleea tronului ca să se îmbrățișeze cu supușii. Sub privirile lor se foiesc, cuminți, generații de strămoși, șiruri lungi de oameni care s-au iubit, au plecat în războaie, au cântat la fluier, au arat și-au traversat mări albastre în corăbii din lemn crud. Copiii noștri sunt florescența arborelui genealogic. Dacă stai la pândă, poți vedea, sub gesturile lor simple, vreun străbunic care oftează sucindu-și o țigară și privind stelele nopții pe o margine de prispă. O străbunică blestemată să-i ardă sufletul după omul ei, pierdut prin valurile Egeei. Vreun bun-străbun care clădea cuptoare de pâine-n sat și tăcea mult și abisal. Toți sunt acolo, sub pielea copilului tău. Dar mai presus de toate, tu. Tu ești. Eu. Eu sunt. Mă mișc dezinvolt sub dermele lui Mihai, mă întind la soarele vieții, bucuros de-o vârstă pe care am pierdut-o între timp, cum pierd vulturii penele îmbătrânind. Adorm fericit pe plaja de la marginea privirii lui, alerg pe potecile din el, pe gândurile lui fac rapel și-mi împletesc visurile din cuvintele de pe limba lui, două pe față și două pe dos, cu noduri strânse de îngerii noștri comuni. Sunt acolo și-am mai căpătat o viață, una nouă și tânără ca anii lui fragezi încă. Și când îl iei în brațe, Roxana, nu doar pe el îl îmbrățișezi, ci pe tot neamul lui de visători turmentați de polenul care cade din paradis. Sunt acolo, sub pielea copilului meu, îngenuncheat în rugăciune. Mă duce, săracul, pe unde-i umblă trupul, pe unde-i saltă gândul, mă duce-n cârcă, așa cum eu îl duc pe Tata, și Tata pe Emanoil, și tot așa, din neam în neam, o veșnică pomenire cu buzele strânse.
Și va veni o zi, cândva. O zi care va începe cu o dimineață, cum îi stă bine zilei să se coafeze. El se va duce la baie, izbindu-se amețit de toate ușile, după un obicei strămoșesc bine conservat. Și când își va ridica ochii în oglinda de deasupra chiuvetei, pe mine mă va vedea. Deloc surprins, mă va saluta ca pe un frate, bună dimineața, Tată. Și-n ziua aceea voi ieși prin pielea lui la suprafață, o osmoză ontologică perfectă, voi fi întreg în el cum e Fiul în Tată. Și-atunci voi putea să plec mai departe, liber, spre sudul meu, spre moartea și învierea mea, la întâlnirea cu toți ai mei, șirurile alea lungi de bărboși, sirurile alea lungi de femei cu degete ardente care-au pipăit viața pe la cusăturile cele mai intime, toți ai mei strânși trib albastru sub căușul Înviatului.
Atunci voi pleca…
