de Crin Triandafil Theodorescu
Știi cum a fost, iubito? Când am deschis poarta peștera m-a aspirat lung și rece, cu șuier, ca un tabacoman care-a încercat să se lase-un timp. Și m-am scufundat în întuneric, o întoarcere în amnioticul prenatal, o pace mătăsoasă mi s-a așezat pe suflet și ăsta (sufletul meu), din pupă opalescentă s-a făcut deodată fluture de lumină, a dat din aripi și am început să plutesc. Știu, iubito, știu, par incoerent, dar ascultă-mă până la capăt chiar dacă nu înțelegi, chiar dacă nu-mi dai dreptate, chiar dacă-ți tremură inima când mă știi sub pământuri, că asta e dragostea, să-l îmbraci pe celălalt cu grija ta fără să-l judeci, ascultă-mă până la capăt, ia-mi cuvintele și mângâie-le pe copertă, aruncă-le-n rafturile din mintea ta, așa cum faci cu cărțile alea puse cuminți la coadă, să fie citite, palpate subdermic, de dinăuntru înspre înafară, înțelese cumva, poate nu azi, azi faci o fasole cosmică, ștergi praful de pe grenade bizantine, de pe buza unor lucarne de mansardă, azi nu. Că acolo, în peștera mea e un cer plin de răsărit, și tu știi mai bine ca oricine, că ai născut, de aia. Și nu e o femeie întuneric și lumină, nu aduce ea din întunericul uterului veșnicia, nu semnează ea coautorat cu Tatăl Luminilor, în taina tainelor? Nu e orice moarte căușul veșniciei, și nu seamănă oftatul celui care se stinge cu scâncetul celui care se naște? Și tu știi, iubita mea, că Hristos a înviat și că adevărul ăsta-mi e coarda mea de siguranță în zilele vieții mele, tu știi.
Plutesc, emoționat, palmele mele dansează pe stânca rece, recunoscând-o familiar, tresărind de bucurie, mă mișc ca acasă, știi, iubito, când te ridici pe întuneric noaptea și te duci spre baie, și toate ți se așează sub papucul roșu cuminți, praguri și clanțe și uși, toate te îngăduie și te recunosc, cam așa e și aici, dincolo de umărul meu stâng sforăie o fosilă de Campanile giganteum, un coral eocen își visează mările deasupra mea și când cobor ochii recunosc, deodată, urma pașilor lui Mihai, a fost în peșteră acum șapte zile (un ciclu de creație întreg, cu zi de odihnă cu tot), îi văd pașii cizmelor pe galerie și-aici el a luat-o spre stânga, s-a dus să caute paianjenul acela și l-au găsit, au umplut peștera de chiote de bucurie și-o nouă specie dă din pleoape în peștera mea, gata să se nască-n cunoaștere.
Și mi-e atât de bine și de cald, curg prin peșteră emoționat, îmi iau probele de percolație și schimb acumulatori în senzori șmecheri și descarc date să fie, că Dumnezeu a zis să fie lumină și când a zis ni s-au umplut ochii de curiozitate și de megadate, să fie lumină.
O să treacă, iubito, toate vor trece; pe morminte vor crește flori și peste numele noastre vor cădea umbrele uitării. Războaiele se vor sfârși cândva, izvorul lacrimilor se va stinge, oamenii vor ridica iar ochii spre cer, vor învăța iar să cânte frumusețea vieții la partitura scrisă de Înviatul nostru, și noi, iubita mea, vom pleca spre sud, după soare, să ne rugăm pe stânci albe și să dormim de-amiază pe-o aripă de înger emoționat.
Că dacă Hristos a înviat, toate sunt cu putință. Va fi lumină iar, va fi! Noi doi știm că la capătul oricărui tunel e Dumnezeul luminilor și-al învierii, da? Da?
