de Crin Triandafil Theodorescu
Ea și măicuța intră de mână în benzinăria de lângă Han, vesele și ciripitoare, părul roșu și negrul desăvârșit al Doiniței, apăs mânerul pompei, un huruit discret îmi urcă prin palmă până în piept, ridic ochii spre cer, peste Bistrița curge un cer uluitor, de-un albastru egeean, cad invers în deasupra și sufletul meu o ia la trap prin lumea de jos și cea de sus, peștera se amestecă cu mările nesorbite încă, apoi visez (labil, proteiform, în imagini care se încalecă schizofrenic) mari drumuri, mari lepădări și mari regăsiri, incendii sufletești și piscuri de fericire, mai oftez nițel și privesc cerul moarat încă o dată, și când cobor ochii încremenesc, Dumnezeule mare, asta e benzină.
Tocmai am băgat juma de rezervor de benzină în diesel.
Ele sunt consternate, băiatul de la benzinărie ne conjură, în numele tuturor zeilor tehnici, să nu mișcăm mașina de pe loc, că distrugem motoare, supape, filtre și alte delicatesuri cosmice, începe o cavalcadă furibundă a telefoanelor, un inginer zice să așa, un mecanic pe dincolo, e limpede că am comis-o grosier și-ar trebui să mă simt extrem, extrem de vinovat. Și mă simt.
Și stăm un timp, tăcuți, în jurul mașinii încremenite, stăm așteptând să vină chirurgul rezervoarelor, maestrul șurubăraielor și înțeleptul octanic al fierului mișcător, stăm. Pe lângă noi se scurg chipuri grăbite, absente, oamenii alimentează și pleacă, în câteva minute începe concertul ăla de pe pietonal și The Motans o să-și întindă insula, o să primească drept de cetate între zidurile bătrâne, trec doi băieți și-și dau coate privindu-ne persiflant, sunt idiotul de serviciu, o duduie platinată își alimentează bolidul cu două mănuși pe stânga și, suplimentar, niște hârtie înfășurată pe mânerul pompei, se încruntă lung la amănunte, concentrată ca la o naștere, apoi își verifică manichiura și decolează ca un turbojet, stăm și așteptăm chirurgul de mașini, și deodată trage un Audi în fața noastră, pune pe avarii, coboară omul și mă izbește o privire bună și caldă, iertați-mă, ați băgat benzină în rezervor, în loc de motorină, nu-i așa? Și zâmbește curat, și eu am pățit-o! Am trecut pe aici, v-am văzut și mi-am dat seama că sunteți în necaz și m-am întors din drum să vă ajut, știu eu pe cineva care se pricepe, știu! Vă mulțumim din inimă, așteptăm un mecanic, vă mulțumim, aș vrea să-l iau în brațe și să-i strâng inima bună, dragul, frumosul meu, te-ai întors din drum să ajuți un idiot cu capota ridicată, puteai să râzi, să hohotești miștocărește, să treci spre concertul ăla care se aude între ziduri, te-ai întors să ne ajuți, suflet bun, și pleacă omul, pleacă. Mă uit în ochii surorii mele, știi, zice, ar fi trebuit să-l îmbrățișăm, e un om albastru și el, așa ar fi trebuit să facem, e frate de trib cu noi. Deja mi-s ochii plini, dă-o-ncolo de benzino-motorină și de sofistică mecanică, tocmai am cunoscut un om albastru!
Și vine mecanicul, se agită mecanicește, scoate, desfiletează, suflă duhuri tainice prin canistre (niște amfore moderne, plastifiate), deschide vinele mașinii și-o desanguinizează treptat, se scurge combustibilul în canistre ca sângele într-o operație pe cord deschis, și-l întreb de sănătate și de familie (soția lui e albastră rău, o visătoare sadea), și deodată i se aprind ochii și-mi spune, Cristian a învățat literele de la Ioana și i-a speriat legându-le în silabe și cuvinte de unul singur, el s-a decis să facă facultatea de auto și strânge bănuț lângă bănuț să-și urmeze visul, și are două făclii în ochi vorbindu-și viața, e pur și simplu fericit că e ascultat și-l ascult, două aripi de la inima mea i se așează pe inima lui, e momentul ăla când doi oameni își pun de mâncare unul altuia sufletul în taina comuniunii, și când pornim, finalmente, mașina, știu, a câta oară? A câta oară? Că Dumnezeu îmi răsfiră părul din cap cu degetele Lui blânde, că toate relele din viață sunt stopuri cu roșu menite să întâlnești iubirea Lui, că Dumnezeul meu e Dragostea_Care_Trece_Pe_Drum sub formă de audi Q5 și se întoarce să facă binele, și că pentru ca să-l întâlnești pe Dumnezeul-Iubire trebuie să pui, în motorul vieții, niște benzină peste motorină.
Nu dorm o noapte cu gândul la omul care s-a întors din drum. El e cheia de boltă a întregii povești. I-am reținut o parte din numărul de la mașină, ochii, culoarea cămășii și bunătatea de sub coastă. Și mă apuc și întreb, și caut, și aflu. Ionuț Dedean. A terminat teologia, dar nu ca pe un curs COR, căci în sufletul lui se plimbă Înviatul meu, întreg și fericit. Încă un om albastru cu care să-mi împodobesc viața. Sus să avem inimile, da? Chiar dacă uneori pierdem avioane, măcelărim filtre de motor; de sus, Dumnezeul_Iubirea_Care_Trece_Pe_Drum are un tainic sens, ne umple rezervoarele cu dragoste să putem să ne înălțăm spre El. Aia e, de fapt. Și când înțelegi, lumea în care te miști nu mai e aceeași, ci plină de rosturi și respirații sacre, căci inima mulțumită este un ospăț necurmat. (Pilde, parcă. Solomon.)
