de Crin-Triandafil Theodorescu
Stau în cârca țării cum stăteam pe umerii Tatei, cândva. Privită de deasupra, mult sub mine, România pare desăvârșită; așa se vede lumea prin lentila azurie a cerului, din loja lui Dumnezeu. N-ar mai fi nimic de retractat, poate puțin de adăugat. Cu aproximări generoase, cu rotunjiri de profesor prins în ziua lui bună, toate par la locul lor, palpitând cuminți într-o palmă de înger. Zâmbesc fericit, tolănit pe mocheta albastră a Domnului, atât de aproape că dacă aș întinde palmele i-aș putea mângâia papucii de casă. Toate par desăvârșite azi. Și sigur că asta nu corespunde adevărului. Jos, în văile de sub mine, se zvârcolesc drame. Copii flămânzi, ape murdare. Războaie idioate. Și multă minciună consimțită de nevoie și silită de împrejurări. Iar fără adevăr nu există dreptate. Nu că mi-ar păsa foarte tare, anii mei apolinici s-au stins de mult. Că prea am căutat dreptatea, legea și forma ei atomică. Acum mi-a mai rămas iubirea. Iar asta mi-a devenit suficient și-mi rămâne și rest de dat cerșetorilor. Că abia când am înțeles iubirea, toate celelalte au căpătat contur. Pe scurt, fără iubire dreptatea e ca o haină de împărat spânzurată pe-un manechin cu vopseaua scorojită.
Mă mai hlizesc soarelui și-mi vine să mă uit după mare, prostește. De fiecare dată când cuceresc un munte mă uit după mare, adulmec aerul înălțimilor să simt iodul algelor și ciulesc urechile după icnetul pescărușilor. Domnul meu, veritabil stăpân al puterilor, poate porunci oricând muntelui de sub tălpi să se arunce în mare, și pot dovedi asta științific. Trei metri în dreapta lui Robert, pe stânca aia, vedeți voi volutele alea din piatră? Sunt gastropode din mările calde. Deci se poate, da?
Robert îi șoptește ceva soției lui, pe vocea aia de negociator, poate îi destăinuie un traseu, ori îl cutremură vreun puseu amoros de altitudine, vreo drăgălășenie conjugală de-aia care face să roșească urechile oricărui înger cu șapte ani de-acasă. Dacia râde, fericită. Nu mai țin minte de câte secole îi cunosc, dar au ăștia niște comunicări extracognitive. Apoi Robert, deodată, gata, dau jos jambierele, avem de coborât pereții ăia stâncoși din Corongiș! Mă uit tâmp la el și-mi trag jambierele personale înspre genunchi, zic Robert, nu e bine, suntem în creastă, piatră și soare, combinație fatală, prietene, să nu sară vreo viperă încălzită la picioare. Eu nu dau jos jambierele, să fie clar! N-o să fiu ipocrit. Mi-e frică de vipere vara-n creastă pietroasă. N-am fost niciodată viperă, deci nu știu ce-aș gândi întâlnind un om ca mine, am citit însă într-o carte că un șarpe a provocat mare deranj într-o anume gospodărie, așa că de ce să risc? Și-i zic toate astea lui Robert, cu șarpele, cu jambierele, cu veninuri și prevenție, și deodată îmi pică din minte că mâine e Înălțarea, și înainte să se ridice la cer, Dumnezeul iubirii a zis că cine crede și se va boteza va lua șarpele în mână și nimic nu i se va întâmpla. Mă uit în jur, chiar n-aș lua un șarpe în mână. Mâna asta păcătoasă, care-L duce pe Hristos sub pământuri. Și nici în limbi n-am vorbit. Întind picioarele pe stânca albă. Demoni n-am alungat, bolnavi de cancer n-am vindecat. Și că din toate darurile alea pe care Dumnezeu le-a împrăștiat la Înălțare, doar cu iubirea am rămas.
Doamne, ce zi frumoasă mi-ai țesut. Îmi zvâcnesc picioarele în bocanci și tâmplele între ochi, sau invers, nici nu mai știu, dar ce zi, ce zi! Ține-mă în sănătate, Dumnezeul potecilor de pe mări și din munți, și așa vor fi toate zilele vieții mele la bătrânețe. Toate drumurile duc la Tine. Curând o să fiu cerșetorul tău preferat, beat de fericire, transpirat, căutându-Te prin șifonierul ăsta mare de-i zice lume înaltă, lume-adâncă.
Gata, gașcă? Hai sus, coborâm Corongișul, o iau în față și tropăiți, să ne simtă viperele venind. Bețele de trekking pe partea opusă pantei și nu uitați, mai bine ne spălăm hainele decât să ne peticim oasele! Cu Dumnezeu, hai, pornim?
Sursa foto: Facebook Crin-Triandafil Theodorescu
