Horia-Roman Patapievici, într-un amplu inteviu în newsweek.ro, despre cum se instalează hate-ul

Interviul este o „spovedanie” a fostului președinte al Institutului Cultural Român, în care, așa cum spune Horia-Roman Patapievici, povestește, pentru prima dată public, totul despre cum a ajuns să fie „urât de moarte de semenii mei”, despre cum l-au afectat etichetele de „detractor al lui Eminescu”, „fascist”, „băsist” sau „antiromân”, care i-au fost lipite de-a lungul timpului. Interviul continuă cu amintiri despre „sila de Partid” pe care a trăit-o în comunism, despre Revoluție și primele zile de libertate, dar și despre cartea sa.

Interviul îl găsiți aici în newsweek.ro.

Newsweek România: Domnule Patapievici, ultima dumneavoastră carte se numește „Anii urii”. Despre ce ani și despre ce ură vorbim?

Este vorba despre ura care a apărut treptat în România, începând cam cu 2007, când câteva televiziuni, zise de știri, au brevetat un nou tip de emisiuni de dezbatere și comentariu politic – talk-show-ul de „stigmatizare & exterminare”. Comentariatul a devenit treptat campanie de presă, campania de presă a devenit campanie de demascare și înfierare și, pe nesimțite, s-a transformat în campanie de exterminare morală. Adversarii politici au fost tratați drept dușmani, iar dușmănia i-a transformat în inamici ai umanității. 

Publicului i s-a câștigat consimțământul pas cu pas, prin dezvăluiri (care erau minciuni sau răstălmăciri) și cultivarea unei gesticulații jurnalistice de intransigență sangvinară; apoi, odată consimțământul câștigat, publicul a fost obișnuit cu ideea că dușmanii politici nu pot fi oameni normali, apoi că nu sunt oameni, în fine, că ura împotriva lor și dorința de a-i extermina reprezintă singura atitudine morală sănătoasă. Înainte de ură, nimeni nu cere sângele aproapelui său; după ură, numai sângele lui te mai poate potoli. 

Declanșatorul a fost condamnarea comunismului în Parlament. Nu știu dacă în sine condamnarea comunismului sau condamnarea comunismului de către președintele României. Cert este că aproape imediat, cumva de a doua zi, a fost înființată comisia parlamentară pentru suspendarea lui și a fost pusă sub autoritatea lui Dan Voiculescu, despre care se știa că îl urăște de moarte și că l-ar vrea terminat. Apoi a urmat campania de presă în favoarea suspendării președintelui, în care televiziunile lui Dan Voiculescu au orchestrat pentru prima oară tehnicile de transformare în dușman a adversarului și de scoatere a lui în afara umanității: aceste tehnici aveau să dea tonul dezbaterii publice în următorii ani, fixând formatul standard al talk-show-urilor politice din perioada pe care eu o numesc „anii urii”, cu atitudinea lor răstită și tonul lor inflamat-acuzator. 

În fine, după câștigarea referendumului de către președintele Băsescu și acalmia de o vară – e vorba de vara lui 2007 – , în care presa de atac a lui Dan Voiculescu și-a mistuit și analizat insuccesul campaniei împotriva acestuia, odată cu toamna, campania de demonizare și satanizare a președintelui a fost reluată, seară de seară, pas cu pas, milimetru cu milimetru. 

Atunci a fost forjată ca stigmat formula odioasă „băsist”, pentru a-l desemna nu atât pe adeptul lui Băsescu, cât pe cel care nu adera ori nu agrea ori avea obiecții la campania împotriva acestuia. Cine a dus acest veritabil război civil, în care lupta politică normală a fost transformată în mobilizare de front, în identificare fanatică a dușmanului, în denunțarea lui intransigentă și în instigare la ură și cereri insistente de stârpire a lui? O parte a presei, opoziția politică (flască și oportunistă la început, apoi, prinzând ocazia de a recupera ce a pierdut, din ce în ce mai vioaie) și, în mod impardonabil, guvernul. Guvernul Tăriceanu. 

Vă reamintesc cum a început totul. Suntem în 18 decembrie 2006 când, printr-un discurs pe care nu ezit să-l calific drept magistral, șeful statului român – nu spun Traian Băsescu, spun șeful statului – a condamnat comunismul ca regim ilegitim și criminal, în baza unei declarații publice, solemne, în fața Parlamentului României. 

Condamnarea oficială rezultase din lucrările Comisiei Tismăneanu, care însuma și pecetluia cincisprezece ani de studii dedicate analizei și cunoașterii comunismului românesc. Declarația solemnă a președintelui, care angaja statul român – de aici venea solemnitatea – , era redactată sub forma a douăzeci de motive grave, pentru care comunismul trebuia și merita condamnat.

Ei bine, aceste douăzeci de motive, care făceau onoare conștiinței de sine românești și inițiau ispășirea statului român pentru vina de a se fi pus în mâinile și slujba crimei, au fost întâmpinate printr-o răzmeriță injurioasă și nerușinată a (cred) aproape majorității membrilor Parlamentului, care fie a participat, fie a consimțit la instigarea produsă de huliganii de la PRM, cu haidamaci și huiduitori plasați prin infiltrare și abuz în balcoanele parlamentului, de unde au hăhăit, suduit și fluierat fiecare din punctele pe care, privindu-i în ochi pe instigatori, când pe Vadim Tudor, când pe diverși inși care plesneau și plescăiau din buze, președintele le citea. 

Tot acest circ fiind făcut cu sprijinul PSD și al președintelui de ședință de atunci, Nicolae Văcăroiu, în complicitatea deopotrivă derutată, abulică și lașă a PNL și, cum altfel, cu iscusita colaborare tacită a UDMR și a minorităților „altele decât cea maghiară”. Membrii parlamentului au transformat în circ politic și batjocură o zi de seamă pentru onoarea României și onorantă, în perspectiva istoriei, pentru toți cetățenii ei (inclusiv pentru cei care atunci nu i-au văzut însemnătatea ori i-au negat-o). 

A fost o zi magnifică, dar și o zi îngrozitoare. Magnifică, pentru că România, cu toate ezitările ei, datorate cum știm ezitărilor regimului Iliescu de a îmbrățișa cauza occidentală, s-a dovedit, când a scăpat de el, a fi singurul stat postcomunist care a condamnat oficial comunismul. 

 Îngrozitoare, pentru că atunci s-a văzut totala incapacitate a politicienilor noștri de a îmbrățișa interesul național al țării lor chiar și într-o situație care, deși (cum s-a dovedit) le depășea și statura morală, și orizontul cognitiv, le angaja totuși în mod clar onoarea: or, ei, atunci, nici măcar pe onoarea lor nu au dat doi bani.   

Cum s-a instalat ura?

Printr-un proces de convertire a îndreptățirii de a avea o opțiune în obligație morală de a-i respinge ca neoameni pe cei care nutresc ori sprijină opinia contrară. Vedeți că folosesc binomul „opinie vs. opinie contrară”. Un pas prealabil obligatoriu al posibilității de a exploata politic ura constă în reducerea câmpului politic la un binom strict antagonic. Această reducere s-a operat în timpul primei tentative de suspendare a președintelui: toată miza politicii a devenit, deodată, anti- sau pro-Băsescu; nimeni n-a mai putut scăpa acestei alternative; toți am devenit, peste noapte și fără voia noastră, captivii ei. Firește, personalitatea puternică, excesivă și exclusivă a lui Traian Băsescu a favorizat posibilitatea formării acestui mecanism, care nu era, însă, obligatorie. Odată polarizarea pro-/anti- realizată, oamenii care contestau —să nu uităm că, în modernitate, negația este întotdeauna emoțional mai puternică decât afirmația— s-au simțit mai îndreptățiți să conteste decât cei care nu o făceau. Or, ca să fie absolut îndreptățiți, motivele îndreptățirii trebuiau să fie, și ele, absolute. 

Cum argumentele arareori pot fi absolute, un fel de absolut poate veni doar de la intensitate. Ei bine, nu există intensificator mai eficace decât ura. Când urăști, te simți absolut îndreptățit; or, faptul de a „te simți” își trece intensitatea asupra calității motivelor îndreptățirii, făcându-le să pară absolute: și, părând absolute, devin absolute. 

Astfel, ura față de cineva despre care credem că încarnează răul devine cel mai puternic —și la îndemână— combustibil moral al certitudinii că o anumită poziție politică este nu doar îndreptățită, ci este cea mai îndreptățită, și anume, în mod absolut îndreptățită.    

Astfel s-a declanșat procesul prin care pasiunea politică, care la români nu a fost niciodată mică sau ținută-n frâu, a fost, inițial, susținută, apoi justificată prin întărâtarea personală a oamenilor împotriva obiectului care mai întâi a suscitat, apoi a întărâtat, pasiunea politică. În cazul nostru, pasiunea politică a fost mai întâi justificată și mai apoi însoțită de cultivarea urii. Dacă punem în oglindă ura de azi cu felul în care societatea, la începutul anilor ‘90, s-a raportat la Ion Iliescu, vedem că și atunci oamenii erau foarte îndârjiți în favoarea ori împotriva lui Iliescu, dar că aceia care îl detestau îl detestau politic, nu îl urau ca om. 

Era o pasiune politică care rămăsese politică, nu virase în patologicul urii, și, din acest motiv, roadele ei au putut fi politice: mă refer în special la critica regimului Iliescu, care a ajutat decisiv la dezvoltarea imaginației politice a societății românești și la liberalizarea ei internă. Este o deosebire enormă între a detesta politica unui om și a justifica detestarea politicii unui om prin ura față de el, care este precum ura față de o clasă, de o religie sau de o etnie. Atunci, totul se transformă în toxină. Ura politică este întotdeauna toxică, indiferent de plauzibilitatea motivelor ei.  

Era și perioada în care deveniserăți unul dintre băsiștii „preferați” ai Antenei 3. V-a afectat asta?

Cum nu? Mi-a otrăvit viața. Antena 3 a fost vectorul principal. Ei au inventat un tip de jurnalism care e bazat pe sădirea, stimularea și întărâtarea emoțiilor din zona morală și intelectuală a urii. Au transformat moderatorul de discuție în instigator, informația în denunț, reportajul în militantism și știrile în propagandă. Făceau asta printr-un dispozitiv foarte eficace de comentatori convertiți la demascare și instigare precum Mircea Badea, Mihai Gâdea, Radu Tudor, Dana Grecu, Mugur Ciuvică și alții, mai puțin talentați (dar tot toxici), uzând de retorici diferite, dar omogene în ce privește emoțiile vizate: îndârjirea, resentimentul, agresivitatea, ura și, peste toate —mereu sugerat, mereu proclamat, niciodată chestionat— , dreptul moral la ură și la îndreptățirea socială de a-i urî pe „băsiști”. Acești instigatori la îndreptățirea indignării au fost de fapt niște predicatori ai urii. Iar de pe ecran ura a trecut direct în stradă.

Cum simțeați ura pe stradă?

Manifestările sunt variate. Au fost oamenii aceia care m-au scuipat pe stradă; apoi cei care m-au apostrofat în mulțime, cei care, prin magazine, s-au răstit impersonal la mine, luând oamenii din magazin drept martori; cei care pur și simplu m-au înjurat sau s-au purtat omenește ori socialmente inadmisibil; în fine, cei care, plini de curaj, m-au îmbrâncit când m-au găsit la înghesuială. De pildă, individul care m-a răsturnat pe spate în piață, între tarabe, după ce m-a împins cu o lovitură de placare, în piept, ca la bodicec – eu având mâinile ocupate cu plasele – , și care mi-a șuierat în urechi „Asta e pentru Băsescu!” De obicei mi se spunea că sunt un băsist împuțit, că am distrus cultura română și am batjocorit poporul român, că sunt antiromân, că l-am denigrat pe Eminescu, că ar trebui să fiu la pușcărie pentru banii risipiți la ICR, că în loc să promovez cultura română peste hotare le-am dat băsiștilor mei bani să-i facă marinarului propagandă la Uniunea Europeană, că sunt un gunoi și un nimeni, la fel de ticălos ca tatăl meu, pe care l-au adus rușii cu divizia „Horia, Cloșca și Crișan” să ne distrugă țara, pe care și eu acum continuu să o distrug, de la ICR-ul cu care m-a plătit Băsescu ca răsplată pentru osanalele pe care i le aduc în fiecare zi la televizor. E o nebunie, nu? Îți stă mintea în loc. 

Continuarea în newsweek.ro

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%