articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Sunt monarhist pentru că iubesc misterul, și frumosul, și emoția distincției. Ca atunci când răscolești un pietriș pe malul unei ape și descoperi o monedă care lucește. Nu e mult, dar e totul. E bucuria că poate fi și altfel. Monarhul e privirea în oglindă (ca într-o ghicitură) a imaginii pierdute. A omului încoronat de Dumnezeu care suntem fiecare dintre noi. Că toți purtăm coroane de duh în jurul frunții, doar că am abdicat prea ușor, prea demult și prea prostește, renunțând tovărășește la flamurile cu care ne-a încoronat cerul.
Republica e ideea remizei și-a resemnării. Ochii plecați în pământ. În pământul din ceilalți, nu totdeauna arat bine, nu întotdeauna împodobit cu flori. E, în sine, o chestiune vulgă. Res publica. O natură publică, gratuită, demonetizată, îmbrăcată în uniformă cenușie, eminamente cantitativă și niciodată selectivă. O definiție cu ridicata, cu aproximare, o construcție vrac, la sac sau la vagon.
Sunt monarhist pentru că Tata a fost, și Bunicul, și Străbunicul meu, toți devotați Tronului. Străbunicul, ofițer în flota Principatelor, la biroul căruia încă mă așez, emoționat până-n punctul în care mi se dilată inima și-mi dă pe dinafară, lichefiată, prin hublourile ochilor. Bunicul, ofițer în Marina Regală, cel mai iscusit pilot de la Dunărea de Jos, eroul de la Odessa, o poveste de mult, de mult timp uitată de istorici. Și Tata. Doamne. Anii ăia, în care ascultam vocea Regelui la Vocea Europei Libere, și-l simțeam înfiorat fără motiv. A doua zi îmi puneam cravata roșie de pionier și plecam cu Regele în suflet la liceu, pe dedesubt, cum dedesubt era și Hristos, și crucea, și dreptatea de care se bucură dragostea. Că marile comori se țin în sipeturi adânci. Într-o zi l-am întrebat, Tată, de ce ar fi Regele mai bun decât oricare altcineva? A lăsat ochii în mine și-a zis pentru că s-a născut să caute dreptatea și nu cunoaște alt destin decât datoria. Ăla pe care îl alegi știe ca va pleca. Regele e botezat în duhul țării și va face mai degrabă voia Lui, decât voia lui, înțelegi? Au trecut anii, și într-o zi l-am luat pe Principele Nicolae în peșteră, pe ascuns, să nu știe presa, discret, i-am cumpărat cizme din ”pciața Năsăudului”, auziți, dați-mi o pereche mai bune că le iau pentru un prinț, și-a râs ăla, ca de-o glumă bună într-o dimineață cu cețuri, și în peșteră nimic n-a mișcat necuvenit, Alteță, în peșteră eu sunt șeful, să fim înțeleși. Și-a înțeles. Nici un pas greșit, nici un act de indisciplină, și-atunci mi-am amintit de Tata și vorbele lui, că doar pe el l-am îngropat, duhul lui Tata e ceață luminoasă prin cerul din pieptul meu, datoria. Simțul datoriei.
Și, în fine, sunt monarhist pentru că, deși știu că omul e un amestec omogenizat din două naturi, una născută din pământ și alta dăruită din văzduh, cred cu încăpățânare că aia din urmă e coloidală și definitorie. Și momentul ăla în care Regelui Mihai i-a fost turnat mir sfințit pe cap, după rânduiala încoronării împăraților din Bizanț, ăla a fost momentul în care în fiecare dintre noi, supuși morții, se naște spre înviere desăvârșită ideea absolutului din noi. Că toți suntem prinții luminii, copiii cerului, ai Împăratului singurei împărății fără de sfârșit, aia din sufletul nostru. Că împărăția lui Dumnezeu e în noi. O țară republicană e o țară fără metatorium. O corabie cu vele înalte căreia i-a bătut cineva cârma-n cuie. O busolă care, în loc să arate susul din om, indică platitudinea unui destin teluric și blestemat să nu se rupă de metabolismul unui bun nivel de trai.
O țară care are Rege e o țară care visează cu ochii deschiși împărăția de dincolo.
Și asta n-o poate șterge nimeni din inima mea.
