de Crin Triandafil Theodorescu
N-am râs niciodată de cei care-și iubesc animalele peste măsură. De când are iubirea măsură, și Dumnezeu număr la pantof? N-am râs, nici măcar n-am clipit, când mi s-a spus că pisicile, câinii și broscuțele ajung în rai. De când poate fi despărțit omul de ceea ce iubește? Nici măcar moartea nu-l poate despărți de iubire. Îl iubesc eu mai puțin pe Hades acum, că e mort în brațele mele, decât acum o jumătate de oră, când doctorul i-a făcut injecția milei? Mă uit în mine, atât cât pot prin păianjenișul sărat care-mi ocultează ochii: tot așa-l iubesc.
Ieri, stând cu bietul animal la Facultatea de Veterinară, în sala aceea de așteptare (viața e o așteptare, nu?), pe ușă a intrat o domnișoară, strângându-și la piept motanul muribund. I l-au luat de urgență două doctorițe tinere și blânde, că veterinarii ăștia, poate nu știu, dar sunt și doctorii sufletelor stăpânilor de animale, și-a rămas fata aia plângând în hohote, dând telefoane să rezolve o transfuzie de sânge, și uitându-mă la ea, eu însumi cu suferința mea în brațe, am înțeles, Doamne, a câta oară, că în viața noastră există o clipă de maximă frumusețe. De elevație supremă, de apoteoză a bunătății și iubirii de care am fost capabili, ziua aceea perfectă, în care am făcut binele și-am iubit curat, și că atunci când vom ajunge la picioarele Înviatului, aia va fi ziua de referință a răsplății noastre, și El, cu mărinimia de boier, va șterge toate păcatele noastre ca pe niște frunze veștede duse de vânt.
Ea a plecat dimineața la serviciu sărutându-i ultima dată boticul negru și ochii ăia atât de vii. Am văzut-o târându-și greutatea sufletului și urcându-l cu greu în mașină. Mi-a lăsat păturica preferată a lui Hades, „să-l îngropi învelit în ea”. Îl salvase miraculos, dintr-o pungă aruncată pe stradă, pe când alergam amândoi într-o seară să ne reglăm colesteroalele, acum doi ani. Dar anii ăștia, în care ni s-a împletit între picioare, în care a lătrat, stăpân pe curtea popii, la lună și la stele, anii ăștia. Că toate din viața noastră sunt solii din cer, mângâierile trimise să ne aline așteptarea. Și poate că pentru asta a venit Hades în curtea inimii noastre. Să ne amintească ceea ce uitasem cumva, pe drum, că doi ochi care te privesc duios sunt diamante scăpate din paradis, din buzunarele Domnului, pe când se preumbla cu îngerii prin dominioane.
Doctorul îi face injecția milei, e adormit, îi țin capul în palme și-i șoptesc să-i fie bine, doctorul ăsta e un om așa de bun, l-am chinuit atât de des, l-am trezit nopțile din somn și s-a făcut de atâtea ori luntre și punte să ne treacă spre bine, și poate că de asta a venit Hades în vizită la mine, să-mi facă lipeala cu sufletul doctorului ăstuia, om bun într-o lume încă neînrăutățită de tot. Plâng înăbușit, mă chinui să nu izbucnesc, mă smiorcăi pe ascuns în mâneca plină de părul negru al cățelului, mă înăbuș să nu-i așez doctorului pietre pe inimă, să nu plece de la mine mai apăsat decât a venit. Și Hades închide ochii ultima oară, și păgânul din mine, care iubește fără rațiune, îi promite că într-o zi ne vom juca iar prin gazonul cerului, că o moarte nu poate despărți în două o dragoste, orice dragoste, și că Dumnezeu e dragostea care trece pe drum, pe orice drum. Că cine mult a iubit, mult va primi.
