Ziua Artileriei Române – 10 Noiembrie – La mulți ani!

Autor col (r) Dospina Marian – Asociația Cultul Eroilor Regina Maria Bistrița-Năsăud

Ziua Artileriei Române – 10 Noiembrie 1843

Până la acest eveniment, dezvoltarea artileriei ca armă de luptă în armata româna,  a parcurs un drum bătătorit de marile descoperiri științifice și militare ale lumii. Istoria artileriei în general se confundă cu istoria fenomenului războiului și s-a aflat într-o concordanță deplină cu progresele economice specifice perioadelor istorice. Mai în vârstă chiar decât termenul artilleur din sec XII– construcția de echipamente militare, mijloacele de artilerie sunt considerate acele capacități militare folosite de mintea umană pentru a arunca la distanță, diferite arme și obiecte cu putere distructivă mai mare decât a armamentului individual.

 Prima epoca în care sunt atestate mijloacele de artilerie este cea romană, iar marea majoritate s-a utilizat  până către evul mediu… Arcul, arbaleta, catapulta, scorpionul, trebuchetul sau balista. Principalele coordonate istorice, mondiale într-o concepție personală, care stau la baza dezvoltării artileriei moderne în lumea europeană în conjuncție cu anul 1843 au fost determinate de folosirea masivă a acestora, de perfecționările tehnologice sau de tacticile de folosire a acesteia.

            Praful de pușcă adus din China (care îl folosea încă din 618 IHr) a fost  folosit  de armata britanică abia în secolul 14, pe câmpul de luptă în războiul de 100 de ani (1337-1453.)

             La asediul Constantinopolului:  Armata lui Mehmet Cuceritorul  a cucerit Constantinopolul, în 1453, aducând la asediu șaizeci și nouă de arme, în cincisprezece baterii separate și le-a antrenat la zidurile orașului. Barajul focului otoman a durat patruzeci de zile și se estimează că au tras de 19 320 de ori.

             Artileriștii lui Carol al VIII-lea pe la 1495 realizând numărul mare de accidente  în întrebuințarea pulberii au trecut la construirea unor guri de foc din materiale care sa asigure pe lângă un grad mai mare de securitate și o precizie mai mare.

             Începând cu 1600 -1800 știința a început să fie sistematic aplicată în artilerie dezvoltând concepte specifice de viteza proiectil, balistica, pulberi.

             În secolul XVIII au avut loc perfecționări ale armelor existente și ale tacticilor de folosire a acestora. În 1755 Jean Marits  a revoluționat: tubul cartuș, și mânuirea țevilor pe orizontala prin proiectarea unor țevi și lovituri care să se potrivească  mult mai bine, asigurând puteri mai mari, la greutăți diferite ale bilei, precum și sisteme perfecționate pentru mânuirea țevilor pe orizontala.

Jean Gribeauval a standardizat designul și a modernizat afetul și căruța de trăsura a tunurilor făcându-le mai manevriere.

Focul indirect, tragerea unui proiectil fără a se baza pe linia directă a armei între țintă și țintă, datează probabil din secolul al XVI-lea. Folosirea pe câmpul de luptă a focului indirect a avut loc la Paltzig în iulie 1759, când artileria rusă a tras peste vârfurile copacilor  și la 1815 Bătălia de la Waterloo, unde o baterie de artilerie a deschis focul împotriva trupelor franceze.

1803-1815 Războaiele napoleoniene au ajutat și la înființarea artileriei ca arma de sprijin cu aceeaşi  importanță în luptă ca infanteria si cavaleria

Peste toate aceste evenimente se află studiile lui Conrad Haas despre diferite tipuri de rachete , inclusiv despre cele in trepte. Între anii 1526-1556 acesta  dezvoltând studii cu cel puțin 400 de ani peste timpurile sale.

Secolul XIX  secolul revoluției industriale a însemnat un boom și pentru construcția de guri de foc.

Istoricul utilizării Artileriei din România până la momentul 10 noiembrie1843 se înscrie în media europeană. Începând cu secolul XV voievozii români au folosit, pe o scara destul de largă artileria ca mijloc important de lovire a inamicului:

  • Iancu de Hunedoara 1441-1446: avea 150-240 bombarde cu bataie de 600 metri  făcute de meșterii din Braşov;
  • Stefan cel Mare avea tunuri de cetate, iar artileria de câmp era  așezată la flancurile dispozitivului câte 10;
  • Mihai Viteazul, la Călugăreni în 1995 cu  12 tunuri executa trageri în flancul inamic, iar la Șelimbăr în 1599 a folosit peste 80 de tunuri.
  • Ioan Vodă cel Cumplit (1521-1574), voievodul care a dat numele școlii de artilerie moderne dispunea de  artilerie 200 tunuri într-o perioada în care marile regatele aveau doar 30-40.

Desființarea oștirilor naţionale, în perioada fanariotă a constituit o adevărată umbră pentru tradițiile militare din Țările Române. Abia după 1830 domnitorii români  au încercat să introducă primele guri de foc.  În Țara Românească și Moldova  acestea au fost cele primite din donațiile marilor imperii europene Otoman, Austro-Ungar sau Rus. Experiența istorică a Europei după momentul Napoleon, experiențele de război ale imperiilor începutul epocii industriale impuneau acceptarea introducerii artileriei ca mijloc principal de război în orice armata care se dorea moderna.

Din momentul în care la 1834 Dimitrie Sturza a cerut Rușilor 4 tunuri și a primit cadou doar unul, în anul următor, a apărut ca evidentă voința domnitorilor români de a se înzestra cu guri de foc cât mai performante. Astfel la 1838 Țara Românească își propunea să achiziționeze tunuri pentru înzestrarea armatei, iar în 1841 prin proiect lege se stabileau bazele înființării primei baterii de artilerie.

La 1843 Domnitorul Gh.Bibescu după întoarcerea de la sultan, unde mulțumise pentru reconfirmarea ca domn, a primit 4 tunuri de 4 livre (aprox. cal. 80) și l-a numit pe Spătarul Ghica  responsabil cu formarea primei baterii de artilerie ca la 10 noiembrie

 “Tunul turcesc de 4 livre”, era din bronz, neghintuit, cu încărcare pe la gura țevii, iar proiectilul cântarea aproximativ 2 kg/4 livre, având următoarele performante: calibrul 80 mm; lungimea țevii în calibre 18; încărcătura 1/3; greutatea țevii 290 kg; bătaia la: “darea dreapta” –tir direct, aproximativ 250-400 stânjeni (492-787 m); “darea cu sărituri” –ricoșet, aproximativ 1200 m; viteza inițiala a proiectilului 415 m/s; greutate totala, trăsura-piesa 1050 kg; tracțiunea 4 cai.

În 19 noiembrie 1943 prin porunca domnească nr. 198 s-a înființat prima baterie de artilerie în Țara Românească.

În Prima Baterie de artilerie din cazarma de pe Dl Spriei comandantul Cpt Pavel Lenz avea in subordine ajutor instructor pe Scarlat Ciocârlan, ofițer de baterie pe praporșcicul Nicolae Haralambie.

Încă nu se înființase prima structura de artilerie în Moldova, în 1847, când  hatmanul oștirii Moldovei Beizadea Dimitrie Sturza a trimis în Rusia la practica artileriei Lt. Liubobrateci, Catu, slt. Filipescu, Slt. Cernat, Slt. Statache, 1 subofiţer, 1 toboșar, 13 soldaţi care împreună cu un detaşament din Țara Românească au stat 2 ani la instruire.

Austria a cedat Moldovei în contul datoriilor 1 Bt călăreața din 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane cu caii și muniţie, iar la 1849, din 6 tunuri și 6 chesoane pe doua roți s-a format în Moldova prima baterie pedestră sub comanda cpt Liubobratici,lt Oatu, slt. Cernat. Filipescu, cadeții Grigore Sturza, Iancu Vârnov, Enrich Hecht, Stamatiu plus 1 feldvebăl, 2 piseri, 1 căpitan Armaş,(sergent magazioner) 1 feuerwerker, artificier unterofitir tobosar, 2 toboșari, 6 unterofițiri șefi de tun, 8 bombardieri ochitori, 60 soldati și 28 cai de ham.

Tunurile în Moldova se deplasau cu  4 cai înaintași, iar în Țara Românească cu 6 cai  cu chesoane, pe 2 roti,  gurile de foc, dispuse pe atelaje, erau deplasate la pas sau trap, la trapul mic servanții veneau și ei in pas alergător

În Bateria călăreața soldații stăteau spate un spate pe lada dintre fălcele în care se transporta muniția.

După mai puţin 6 ani de la infiinţare, după 1849 a apărut primul tratat de artilerie theorie si practice Traducere din Franceza de cpt Scarlat.

Pe 21 decembrie 1860, s-a înfiinţat primul regiment de artilerie, comandat de către maiorul Tobias Gherghel, in anii următori continuând-se dezvoltarea acestei armei, astfel că la începutul Războiului de Independența din anii 1877-1878, Armata Romana ajunsese să aibă un numãr de 4 regimente de Artilerie (Craiova, Bucureşti, Focşani si Roman) si 9 baterii teritoriale (3 la Bucureşti si cate una la Craiova, Piteşti, Galaţi, Focşani, Iaşi si Roman).

Procesul de dotare si dezvoltare a artileriei s-a bazat la început pe  tunuri turceşti, rusești și austriece până în 1863 când s-au achiziționat 24 tunuri Belgiene Timerhans de 24 pfunzi, cal 86,5 cu recul total.

În anul 1865  din Franța au fost cumpărate 36  tunuri ghintuite de 4  și 12 pfunzi cal 86,5 încărcare pe la gura țevii cu tragere lenta cu un cost suportat de județe cadou pentru domnitorul Cuza, acestea aveau incrustate pe gura țevii stema judeţului contribuitor. Aceste tunuri (firma Alexis Godillot) la acea vreme, erau considerate cele mai bune din lume, tirul putând fi dirijat aproape de 3000 m, au fost ultimele tunuri cu țeavă din bronz si încărcare pe la gura țevii, pe care le-a avut in dotare Armata Romana, fiind utilizate pana in anul 1873, când au fost trecute la artileria teritoriala si înlocuite cu tunuri KRUPP. Tunul-obuzier de 12, model LA HITTE, a servit si in Războiul de Independenta, dintre anii 1877-1878.

Au rămas pentru orgoliul și onoarea artilerie române vorbele Regelui Carol la deschiderea focului cu artileria la Calafat ” Asta-i muzica ce-mi place” precum și turnarea Coroanei Regale din oțelul unui tun folosit în acest război.

Artileria de munte s-a dezvoltat mai încet în raport cu celelalte categorii de artilerie. Prima baterie de artilerie de munte a fost înfiinţată în anul 1883, iar a doua în anul 1884. În anul 1913 a fost înfiinţat Divizionul de tunuri de munte de 75 mm (Curtea de Argeş) constituit pe patru baterii. După aproape doi ani, la 1 ianuarie 1915, a fost înfiinţat şi Divizionul de tunuri de munte de 63 mm. În anul 1916 cele două divizioane au fost unite în Regimentul 1 Artilerie munte, cu reședința la Târgu-Jiu. Fiecare divizion avea în compunerea sa câte trei baterii.

La intrarea în primul război mondial, 15-28 Aug.1916, armata română avea în dotare 374 baterii de artilerie din care 233 din cele moderne, iar în Războiul II Mondial, România a intrat cu 8301 guri de foc din care a avut un numãr de 2.833 pierderi de guri de foc.

După cel de-al Doilea Război Mondial artileria română a cunoscut o modernizare în stilul Tratatului de la Varșovia pe prototipuri de armament rusesc sau chinezesc. Sistemul artileriei înglobând Unități și Mari Unități de Aruncătoare de Proiectile Reactive, Unități de Artilerie Grea calibrul 122, 152 mm., Tun antitanc 76, 88 mm, Tun Obuzier, cal.152 model 1931/37, tun 130 mm, tun obuzier Cal. 152 mm model 1985, unități de autopropulsate cal. 100, unități și mari unități de Rachete Tactice si Operativ Tactice. Cu toate acestea au rămas în funcțiune și unități subunități cu sisteme de artilerie de dinaintea celui de-al doilea război mondial: 150 Skoda, 100 skoda,100 Schneider, Tun Ob Schneider, etc.

Azi ne aflam în proces de modernizare și interoperabilitate cu forțele NATO, artileriștii noştri fiind în măsură să folosească cu succes cele mai noi sisteme de artilerie.

Dincolo de realizările tehnice, la baza aceste armei stau, precum servanții – denumirea generică a operatorilor de la piesa de artilerie, oamenii care au constituit resursa creatoare de viața prin marile nume ale militarilor și profesorilor care au dus la nivelul excelenței această armă precum Generalii Nicolae Dăscălescu, Eremia Grigorescu, colonel Eracle Arion, un număr de 15 artileriști membrii ai Academiei Române și mulți alții – în războaiele mondiale orice piesă, aflată sub steagul ros-galben-albastru, scoasă din luptă a ridicat pe cruce cel puțin încă 6-7 suflete de eroi – artileriști.

La mulți ani Artileria Română!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%%footer%%