Acolo în pustie mori întâi

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Acolo, în pustie, mori întâi. Te dezbraci de tine, de tot ce ai adunat în viața ta, cărți, faimă, renume, titlu și respectul celorlalți, toate chestiile astea cu care te-ai obișnuit, la care ai muncit, care ți se cuvin, un soi de cuirasă care strălucește pe trupul tău, toate astea le dezbraci în pustie. Rămân sandalele, rucsacul albastru cu câteva lucrșoare mărunte (o salteluță gonflabilă, un sac de dormit și-un suprasac hidrofob, plasa de țânțari), Psaltirea mică, de călătorie și crucea înfășurate într-un patrafir din pânză de sac, pe care-l folosești noaptea ca pernă.

Asta despre moarte.

Despre înviere.

Dezbrăcat de orice brumă de mândrie, redus la esențialul din tine, învii. Poate că nu ăsta e cuvântul potrivit, nu găsesc ceva mai potrivit, e un soi de răscolire de sine cu lepădare de cocon, căci mereu ai știut că în tine stă la pândă copilul care ai fost, curat și cu ochii plini de cer, așteptând clipa să-ți străpungă platoșa aia lustruită, să se întindă la soare, ca odinioară, pe nisipul mării de la răsărit, fără de pată.

Așa învii. Îți iei la purtare, în pustia aceea, omul curat pe care l-ai cărat în pieptul tău, toți anii ăștia, toți anii ăștia. Apoi ți se rup sandalele albastre, de deșert.

Desfaci pe lung o bucată de cordelină din chinga rucsacului, sigur pe tine, toți anii de speologie și urcat pe munți, tot praxisul ăla de supraviețuire repetat cuminte, fără panică, și descoperi că îți lipsește acul. Un ac. Acul din carul cu fân, carul cu fân din mijlocul deșertului, că briceagul multifuncțional nu își face treaba în talpa groasă a saldalei și când te bufnește râsul (ce lecție de smerenie, un ac, un ac…), o mână străină îți întinde acul salvator. Un timp mai vorbești cu unul dintre ei, singurul cu care te întâlnești pe cărarea engleză, puțin, reductiv, tehnic, ceilalți trei, îmbrăcați în limba deșertului ca într-un zid de cetate întărită, ceaiul de seară și de mentă, luna alunecând pe deasupra dunelor cu foșnet de val de ocean, apoi, într-o seară, cel cu care vorbeai rămâne în satul său, într-o ḍai’ah cu pereți de piatră albă și ți se pune un nod în gât, a căzut și ultima punte dintre tine și restul lumii, îmbrățișarea lui și ochii înconjurați cu negru și chiar în clipa despărțirii, când el îți arată casa de dincolo de valea seacă, dai cu ochii de un pâlc de Elaegnus angustifolia, arbustul copilăriei tale, salcia aia de pe malul mării, care înflorea în mai și făcea fetele să înnebunească, mirosul ei galben care ne umplea capul de visuri și tălpile de furnicături de du-te-n-lume, și zâmbești fericit, în intersecțiile vieții tale mereu a apărut o Elaegnus, îți amintești ce șoc ai avut în curtea muzeului din Năsăud, cu Mihai de mână, când ai intrat întâia oară și-ai văzut arbustul copilăriei foșnind inexplicabil unde n-ar fi fost firesc să fie, Dumnezeu ți-a marcat intersecțiile cu semnalizatorul ăsta vegetal, salcia stepelor, sclipind albă în bătaia vântului. Apoi noaptea pe nisip, în tăcere, doar șoaptele celorlalți, nu înțelegi nimic din vorbele de nisip zburător, mirosul ceaiului de mentă îndoit cu puțin ouzo, lumina focului sub cerul greu de stele, dezbrăcat de umbre, și când vine momentul Psaltirii, cu burta pe nisip, cu sacul de dormit în cap, citind psalmii rătăcitului prin deșertul sufletului la lumina frontalei. În zilele care urmează înveți, pășind prin deșert, nu doar liniștea nisipurilor, ci și tăcerea sufletului. Vorbele celorlalți, neînțelese, se fac pietre albe pe marginea potecii, cad grele și lipsite de sens la pământ. Doar inima din tine începe să cânte într-o limbă inversă, fără de vocale, se face aripă și când privești în spatele tău, pe nisipul încins, nici o urmă de sanda, doar tălpile curate ale Desculțului care te duce de mână. Te-ai întors, deocamdată. Ai luat de la capăt vorbele frumoase, saluturile respectuoase cu ridicare de pălărie, s-au prăvălit peste tine facturi și griji de mâine și de poimâine, dar în adâncul ochiului tău albastru, pentru totdeauna, taina deșertului și-a întâlnirii cu Desculțul, la rădăcină. La rădăcină.