Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Hipermarketul se transformă brusc într-un dragon care mă pleznește-n ochi cu șase cozi. Nici una mai mică de zece metri; oftăm și ne așezăm cuminți la rând. Un timp îmi zboară ochii peste rafturi, așezate în aceiași ordine teutonică de la începutul lumii, când Mercur vindea ibrice de cafea eschimoșilor din Venezuela și spițe de inox celților care, deși aduseseră din întunecimile istoriei roata olarului,muriseră sec, fără să viseze bicicleta, mă rog, poate le amestec eu neștiințific, apoi privirile mi se duc spre casa de marcat, atrase iresponsabil de sunetul cititorului de barecode și-o văd la casă și mi se lipește inima de ea deodată. Cum ți-s unii oameni dragi de la distanță, când îi vezi traversând strada sau mângâind un câine vagabond la marginea unui parc uscat de sete.
Are anii suspendați între două vârste, și undeva, în timp, a renunțat la luptă, s-a îngrășat peste măsură și părul ei n-a mai fost vopsit de multe luni, îi iese cărunțeala ca vaietul la rădăcina cărării, îi urmăresc un timp mâinile mișcându-se metronomic, trecând produsele de la stânga la dreapta, mâinile ei împletesc singure un joc repetat până la extenuare, își vorbesc una alteia pasându-și paste italiene, covrigi și bețișoare de urechi, șampoane și pâinițe de secară ghilotinate aprioric, și-n vremea asta ochii femeii privesc în gol ca la un televizor la care rulează în buclă același episod din telenovela deja știută pe de rost, și doar din când în când vocea ei, ieșind din trupul acela abandonat, cash, card? O zi bună. Și-apoi următorul client, bună ziua, și mâinile ei pornesc cavalcada iar și iar și-i văd ochii triști plutind în visul ei din spatele pupilelor, o simt că nu-i acolo, e plecată cu inima pe-acasă, cu gândul pe la copiii ei rămași cu vreo vecină, ori la soțul care lucrează pe vreun șantier, că are în ea duhul femeii care are soț și asta nu-i mai aduce nici o fericire, și deodată își pierde unul răbdarea pe la jumătatea șirului de cărucioare, ne întoarcem toți uimiți, un tip în slapi (purtatul șlapilor în public ar trebui să devină contravenție), are tricoul tras în sus pe burta expansionistă, ca o jaluzea de fereastră rulată să intre lumina și pe pielea lui arsă de sori tereștri și extratereștri disting niște litere deformate de pielea în continuă gonflare, devenite cu anii ilegibile, mă chinui un timp cu râvna mea de muzeograf să descifrez mesajele alea spălăcite, cândva poate o declarație de dragoste, ori poate un crez inamovabil al tinereții care se imaginează fără bătrânețe, că uite-așa e omul, poartă pe piele mesajele nedeductibile ale tuturor oamenilor care au fost cândva, praful viselor și crezurilor pe care le-a sorbit cu bețiveală metafizică în tinerețe, și se-apucă ăla să vocifereze în crescendo că să se mai deschidă urgent un cartier de case sau măcar o casă, două, și mă încearcă tiptil o poftă să-mi fie antipatic tipul și-mi amintesc deodată că e și el o împărăție a lui Dumnezeu, una care răcnește și se zbate mizantrop, cu frământările și spaimele lui ghemuite în spatele obrăzniciei, că să știți, ăștia de urlă mai tare de frica fricii lor urlă, să nu și-o audă și să nu se prăbușească-n lacrimile durerilor din ei, și mă ia o milă mare de el și-l iubesc repede cu sufletul, cu burta lui latifundiară cu tot, și-n timpul ăsta ochii casieriței privesc în gol vreun dor sau vreo nevoie, și între doi clienți (până împachetează o domniță care nu se grăbește nicăieri un morman de chestii și sofisticării culinare) o văd că întinde mâna după un flacon de apă de sub banda de citire și bea cu poftă de sahară apa aia caldă și-apoi oftează și-și șterge colțurile gurii cu mâinile alea frânte și albe, stânga aia care dansează produsele aruncându-le dreptei, ca doi pivoți pe-un teren de handbal o minge, și apoi iar bună ziua, cash, card?
Și-n timpul ăsta o simt pe Ea urmărind-o cu ochiul ei bun și când ajungem la casieriță zice Ea deodată dar ce zi grea aveți, sper să treacă repede, și coboară brusc femeia aia în propria-i privire, i se umple ochiul de prezență și zâmbește, da, să știți că așa a fost toată săptămâna, nici la toaletă n-am avut timp să mergem, apoi ne spune suma și zic că da, acceptăm propunerea ei, și râde frumos și-are ochiul viu și atent la noi și apoi mă aplec conspirativ și risc una din glumele mele preferate, doamnă zic, o să vă plătească soția, știți, noi facem parte dintr-o sectă în care bărbatului îi e interzis să atingă banii sau cardurile, faină sectă zice și-i văd o umbră că-i trece peste privire ca un nor pe un cer senin, are ochii de-un albastru aproape alb și asta astupă și părul nevopsit și trupul pe care, undeva în drumul vieții, l-a abandonat neputincioasă, și spre surpriza noastră zice veselă asta e ca în bancul ăla cu soțul care avea de plătit zece milioane și cincizeci de bani și nevastă-sa strigă încântată cincizeci de bani am eu! Și râdem bine la banc și mai râd vreo doi oameni din coada aia cât zidul chinezesc și când ne luăm sacoșele și salutăm ridică ochii ăia albi de-albaștri spre mine și-i simt sufletul bun ca o dimineață cu soare plimbându-și gândul pe sufletul meu.
Sora mea, casierița.
Împărăția lui Dumnezeu și ea, acolo. O împărăție în care Descuțul meu și-a făcut culcuș de gândureală și casă de odihnă. Că cine are iubire are legea Lui făclie și lumină potecilor vieții.
Bună ziua. Cash, card?
