Întâi slujim paraclisul în biserica din Gledin, tinerii din strană cântă diafan și eteric, încep să plutesc prin altar, părintele Ciprian-preotul studenților- întinde o mână și mă trage cu blândețe înapoi, e atâta contemplație în cântarea aceea și așa adânc-înalt că nici nu mai știu dacă sunt în Gledin sau ceva mai sus, apoi mi se spune să le vorbesc și le vorbesc, mă izbesc ochii lor frumoși și aprinși și mă copleșește un sentiment uluitor, că-i cunosc de undeva pe fiecare dintre ei în parte și că sunt la un soi de revedere de familie, e așa mare relaxare în biserică, unii stau pe jos turcește, vreo câteva domnișoare cos/țes/împletesc ceva, cu ochii în poală și cu urechile întoarse spre gura mea proastă, și le vorbesc despre ce cred eu acum, ce simt eu acum, când anii mi s-au adunat în traistă și s-au făcut din firave fire clăi îndesate și grele, ce-am crezut când eram ca ei și ce simt acum, și le vorbesc cum îmi doresc eu să fiu cerșetor și să frământ lumea lui Dumnezeu cu pașii mei înveliți în sandale albastre, că doar un cerșetor primește iubirea cea mai limpede, doar cel care nu înaintează nici un motiv să fie iubit și cu toate astea el are garanția că se scaldă în cea mai curată dintre iubiri, că doar dezbogățit de dorința de dreptate simți gustul turmentat al stării de iubire, c-am vânat și eu dreptatea prostește și că atunci când am avut-o mi-a adus nefericirea, că nu mă mai interesează dreptatea și forma ci inima din aproapele meu și că a iubi e mai mult decât a fi drept, apoi îi învăț să nu creadă cuvintelor până nu îmbrățișează omul care le rostește, că gurile știu să mintă dar inimile au rămas proaste și curate, ca niște diamante în poteca vieții noastre, și le mai vorbesc de Desculțul meu Înviat și blând care are culcuș în inimă, adânc, de neatins, că niciodată Dumnezeu nu-și va părăsi casa din inima omului și că acolo e dragostea Lui întreagă și că tot ce au de făcut e să asculte vocea ei, le vorbesc apoi de copilăria mea între musulmani și de reducția la esență, că nici eu nu le-am băgat Înviatul cu forța în ochi și nici ei nu mi-au dat cu Coranul în cap și că atunci când trăiești între oameni așa de diverși reperul comun rămâne Dumnezeu cel Bun care pășește pe pământul plin de flori din inima omului și după ce stabilești asta toate celelalte se umplu de sensuri, și le zic de ai mei cei trecuți și de mormântul din Ierusalim, de golul ăla plin de Înviere, de părinții lor care vor respira și se vor hrăni cu gurile lor mult după ce vor trece în veșnicie, că ai noștri sunt depozitați teancuri frumos ordonate în ființa noastră și-i transportăm prin viață ca pe niște comori ascunse în corabia care suntem, și apoi mă întorc la Dumnezeu-Iubire-Este, vreo două ore vorbesc cu patimă și în accese de tuse, e atâta lumină în ochii lor că-mi vine să mă întind pe mochetă și să cos și eu ceva, o fată îmi spune că ea nu poate să îmbrățișeze oameni pentru că (și tace tristă, și înțeleg), o iau de mână și-o ridic în picioare și o îmbrățișez ca pe sora mea venită în ospeția sufletului meu, că să te îmbraci în iubire pentru cel de lângă tine e cel mai înalt lucru care-ți e permis să-l faci pe pământ, și vorbesc latifundiar agățându-mă de oazele alea de lumină din ochii lor ca un alpinist care visează să ajungă sus, deasupra prăpăstiilor tenebroase, îmi dau la un moment dat seama că a trecut mult timp și-i rog să mă ierte și ei mă iartă așa, cum ai șterge o urmă de praf aproape invizibilă de pe o oglindă venețiană, cu un firesc pe care l-am avut și eu cândva, că tinerețea are un dar uimitor de a nu pierde vremea cu inutile volute de imagine, iubești și neiubești respirând, cu nările dilatate de darul vieții, și le povestesc despre darul vieții ăsteia, că suntem vii prin mila Dispunătorului și viața noastră e cel mai frumos împachetat cadou pe care l-am primit chiar la nașterea noastră, învelit în albastrul cerului și răcorit de dorul după veșnicia din care am coborât pe peron, ca între două trenuri care te aduc și te duc de-acasă tot acasă, apoi mâncăm împreună ceva simplu și socratic, genul ăla de masă la care nu contează ce ai în farfurie ci cu cine ai mâncat și-n câtă pace, și când să plec din tabăra aia studențească vin la mine vreo câțiva, cu timiditatea pe chip, mă uit lung la ei și le zic lăsați-mă să ghicesc, vreți să ne îmbrățișăm, este? Și le râd ochii în cap de bucurie și ne îmbrățișăm ca niște frați care se regăsesc după lungi călătorii vectorial opuse, că toți suntem copiii lui Dumnezeu și-n noi, întreagă, împărăția Lui, și când să ies pe poarta bisericii din Gledin o studentă cu ochi plini de bunătate îmi face semn de rămas bun fluturându-și fericită mâinile și-i strig să nu uite vreodată că împărăția lui Dumnezeu e în ea și-mi zice că n-o să uite și-o cred.
Peste lumea lui Dumnezeu urcă deodată o lună neverosimilă, cât o mămăligă de casă cu copii mulți. Copiii Domnului, împărățiile Lui.
Gledin. Undeva p-acolo, pe mochetele alea bizantine, pe sub hemicupola aia care respiră adânc, așchii din inima mea, bune de măturat și de aruncat pe apa vie a vieții.
