Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Duios, aproape simfonic, glonțul mi-a cântat la ureche uvertura marelui sfârșit. Totul începe cu o chestie oarecare, un ceva care nu funcționează bine, un sunet straniu, un scârțâit care se aude în tine și-i sâcâie pe cei din jur, dar chiar așa, tată, tu n-ai de gând să mergi la un medic să vezi ce e asta? Și te duci, că-i iubești, și dusul tău se prelungește ca o ședință cu un moderator logoreic, căsătorit greșit, care nu se grăbește deloc să meargă acasă.
Mirosul de spital îmi face dor de Mama, pe loc. Mâinile ei mirosind a bromocet, a ioduri cu care dezinfecta îndelung baia și bucătăria. Halatul ei de spital și vocea cu care mișca lucrurile prin cardiologie, împingându-le să curgă. Mama mea colonel cu trei stele iese din mirosul spitalului și-mi mângâie tâmpla ca în copilărie.
Și dragostea celor din jur, hăinuță pe inimă. Și nu toți știu cine sunt, deși unii mă recunosc (sunteți acela care?). Unii nu știu precis, mă întreabă de meserie, pe unde dorm și de unde mănânc, de ce beau și de ce respir, un medic cu lumină multă în ochi recunoaște munții și peșterile din mine și ne punem la povestit noduri de coardă și tehnici de asigurare și crește între noi o pătură de lumină și ne zâmbesc inimile îmbrățișate.
Și Mihai. Mesajul ăla răscolitor, scurt, atât de adânc și de înalt în același timp, ”va fi bine, tată, că noi suntem creștini și oricum va fi bine!”. Un fel de ”și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem!” Mihai n-a citit epistola către romani, dar când îl ai pe Dumnezeul-Iubire în tine ai toată Legea Lui și cărțile devin adiționale.
Glonțul ăsta, pe lângă urechea mea, șoptindu-mi toate zădărniciile, un apropos dumnezeiesc, că tot ce contează e să-ți fii ceva ție și celorlalți puțin mai mult, nu să ai și să-ți faci, și doctorul acela palpează îndelung conturul celulelor, e rotund și ce e rotund curge, se va duce și asta și deodată îmi amintesc lăcomiile mele, doamna de la muzeu, în fața mea, i se împacheta o carte și vreo doi magneți, apoi muzeografa se întoarce spre mine și zice și dumneavoastră? Păi eu vă rog să-mi împachetați așa: cele două coloane serpente de la intrare, în hârtie creponată, albă, că sunt de făcut cadou, bastionul vestic îl vreau separat, cred că-l voi păstra între paginile cărții preferate și vă rog, neapărat, toate volutele ionice de la consolă, vrac, să fie, de ronțăit când ți-e poftă de frumos, în buzunare, ca semințele, pe astea le puteți pune împreună, mulțumesc.
Toate lăcomiile mele păgânești.
Pe urmă vin pe mine niște valuri reci. Chestiile pe care nu le-am făcut, pe care le-am amânat, toate lucrurile care rămân bolovani pe inima celor pe care îi iubesc, nefăcutele, neterminatele, promisiunile neîmplinite (ghiulele la picioarele îngerului).
Și-mi întinde doctorul o hârtie, îmi pare rău, medicamentul ăsta nu există în România, nu știu cum să faceți, să nu vă pară rău, zic, se ocupă Desculțul meu, și-n câteva ore, miraculos, în palma mea medicamentul ăla care nu trebuia să existe în România, că na, pentru Cel care a zis să fie lumină și a fost lumină, un amărât de medicament e abia un exercițiu de încălzire.
La intersecția din colțul spitalului, doi cerșetori. Pe unul îl cheamă Daniel. Celălalt are ochii tulburi, îmi smulge banii din mână și-mi urlă ”mooooori, băăăăă!”
Hotărăsc că-l cheamă David și hotărăsc că oricum va fi bine, că suntem creștini.
Seara deschid Cartea la unul din locurile mele preferate. Un famen vine la Ierusalim să studieze iudaismul și pe drumul de întoarcere îl cunoaște pe Filip, ucenicul Desculțului meu, și-i vorbește Filip de Înviere, și deodată zice famenul iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?
Iată apă. Mergi pe drumul vieții și iată apă. Și după ce-o bei apa asta, apa veșniciei, toate curg frumos invers, spre sus, spre cer.
Dizolv medicamentul care nu există în paharul cu apă care există.
Iată apă, că Hristos a înviat.
