Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Ai ei se mișcă pe sub piele de prin octombrie, când miroase Lușca a fum de paie și-a struguri dulci, începe cu o febră ciudată care i se vede în ochi, șterge fotografiile alea de pe hol, cu bătrâni și copii prin curți țărănești din munți, cu cupluri de miri, și mai ales fotografia aia tulburătoare a Cătălinei, străbunica care s-a mutat în Ea cu dorul și tăcerea ei cu tot, apoi aprinde lumânări și tămâie pe lângă fotografii ca pe lângă un iconostas personalizat, se uită la ele de parcă ar auzi ceva și e timpul ăla în care tac și-o las să-și vorbească morții, apoi ne urcăm în cimitirul din coasta măgurii unde-s înșirați cuminți ai ei, cu Cătălina deasupra tuturor, agăț reverenda într-un pom și ne apucăm de treabă, un soi de agricultură funerară, săpăm morminte să fie reavăn pământul, să respire bine morții, le scoatem dopurile de lut de prin urechi să audă ce și cum s-a mai întâmplat cu noi în anul ăsta, Mihai trage o rădăcină crescută pe mormântul lui Augustin CelCareI-aOmorâtPe Ruși, era după război și unul dintre mongolii din garnizoana locală a pus mâna pe bunica Mărioara, Augustin l-a izbit de miezul pământului și când a ridicat ochii stăteau uniformele alea în jurul lui cu baionetele, a rupt un par dintr-un gard și i-a frânt pe toți cu furia celui care-și apără așternutul, pe unii pentru totdeauna, apoi s-a dus în munți partizan până ce-au plecat rușii din țară, Ea îi pune primul ghiveci de flori, îi sapă în mormânt o gaură și-i plantează florile alea drept în pieptul de lut gras și lucitor, apoi se uită spre mine scurt și-mi zice să scot candela aia înțepenită în vaza de pe mormântul tatălui ei, trag prostește de sticlă și un ciob îmi sfârtecă degetul, privesc perplex picăturile de sânge care cad pe mormânt, mă privește o clipă și nici nu clipește, ca și cum așa ar trebui, să picure sânge pe mormintele iubiților cei mai iubiți, Mihai se agită spontan, să curățăm/să dezinfectăm/să scoatem din plagă pământul, lasă copilule, sunt doar niște morminte care intră în limfă, hai să terminăm, o surprind că i-au mai rămas niște flori nedistribuite și-o urmăresc pe ascuns, ca prin gaura unui gard, să văd ce va face, le sfâșie în zeci de bucăți și le înfige în pământul mormintelor ca pe lumânări, inegal, după amintirile ei, după durerile și fericirile copilăriei ei, multe desigur pe mormântul Cătălinei, străbunica în patul căreia și-a dormit copilăria, cea care a învățat-o Crezul, cele șapte taine și toate vrăjile pe care le șoptește atunci când vorbește cu morții, și îmi aștern reverenda albastră pe umeri și citesc dezlegările, mă prefac că nu le știu pe de rost și Mihai îmi ține cărțile și citește împreună cu mine, îi simt duhul bun curățindu-și aripile de porumbel și știu că va veni o zi, poate dincolo de ultima mea zi, când va sluji lui Dumnezeu, Doniză-Doniză-Augustin-Augustin-Virgil-Virgil-Mărioara-Cătălina, Hermina, Gheorghe… îmi curge neamul Ei pe gură, îmi intră prin rana de la deget și-mi iese pe gură, miroase a iarbă uscată și-o babă cu traistă năsăudeană pe umăr se apropie atrasă de cântările mele și când termin ne zice scurt și autoritar să nu uităm de mormântul din cimitirul ălalalt din vale, ”că și ăla tot de voi se ține”, o asigur speriat că n-am uitat, că și ăla tot pe sufletul nostru de toamnă târzie e așezat, așa sunt mormintele, se țin de vii să nu cadă și deodată intervine Ea autoritară, deschide gura și-i iese un ”noh voie bună” care închide discuția ca o lespede pusă deasupra, se ia băbuța și se duce să-și facă inventarele prin cimitir, să distribuie morminte viilor și când mă aștept mai puțin se dă Ea jos din starea aia de plutire metafizică și mă întreabă șoptit dacă ne aud morții cum ne foșnim cu pașii și cu florile deasupra, de parcă Ea n-ar ști, de parcă Ea nu i-ar auzi mișcându-se pe sub picioarele noastre ca niște copii care se întorc de pe o parte pe alta in somn, și când strângem totul și ne urcăm în mașină mi se pare că e mai grea și mai înceată, doldora de amintiri și morți duși acasă, buni de pus la masă, la o vorbă despre cum a fost și cum va fi.
