Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
În toți anii ăștia în care ai stat amforă și te-au umplut de fapte reziduale. Că nimeni n-a venit la tine să-și declare cota de frumusețe; binele e forma naturală a omului, e ca un pantof bun pe un picior sănătos, doar urâtul e strident, verbalizează scandalos și se cere alungat din cetatea pieptului. Toate miile de mii de bascule sufletești răsturnate în trupul tău amărât, un metru opt zeci pe optzeci de kile, acu pe bune, câte pot încăpea acolo, câte și mai ales, până când?
Și-ți zici că într-o zi se va termina. O să-ți clădești propriul Crăciun după rețeta copilăriei, cam cum făceai castelele alea perfecte pe plajă, nisip, apă și soare, în timp ce visai cu ochii deschiși. O plămădeală primordială din care o să coci cel mai strașnic Crăciun, în care Dumnezeu se face copil și copilul se face cruce și apoi o s-o iei invers, bătrânul din tine se face cruce, crucea se face copil și copilul nisip sub picioarele Înviatului, pe plajele mediteraneene ale cerului.
Pleacă Doamne urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu. E tot ce dorești, urechea Domnului plecată spre tine.
Și nimeni nu înțelege ce simplu e Crăciunul. Și nimeni nu înțelege.
Ești obosit și apăsat, colindele ți se par prea colorate și pe ele agățate prea multe lumini. Între timp Dumnezeu a devenit alergic la petarde, uite-L desculț prin margini de păduri, căutând o casă de sărac care nu mai există. Între doi oameni care se spovedesc (vreo două bascule de dureri-vrac, așa, luate cu rotunjiri de tonă) privești pe fereastra CeleiMaiFrumoaseBiserici, un stârc alb înoată aerian și indecis, refuzându-și aterizarea, cerul are o ofertă mai bună și cu reducere de Crăciun. Oftezi și se deschide ușa confesionarului.
Are aproape nouăzeci de ani și o liniște mare în suflet, mare cât o iesle, Crăciunul inimii sale e atomic și elementar, cuprinde tot kitul de supraviețuire pentru drumul care duce înapoi, în sens invers acelor de ceas, bătrânul e plin de amintiri și de oameni care nu mai sunt, îți amintești perfect cum i-ai îngropat și te înfiori, vorbește de ei ca și cum i-ar vedea și i-ar atinge, te cutremuri și te încearcă gândul că poate așa și e, sunt toți îngenuncheați pe lângă patrafirul tău albastru, apoi tace mult și-i asculți tăcerea, te traversează iar oboseala și-ți amintești de doamna aia care ți-a zis părinte, când rostești veniți și luați, acesta este trupul Meu, nu doar pe Hristos ni-l dai ci și pe tine, și pe tine te mâncăm, te credeam inteligent, cum de nu te-ai prins? Toți anii ăștia în care te-au mâncat ca pe pâine și-ai rămas în coloana vertebrală goală, o piele bătrână agățată de-un suflet plin de doruri, toți anii ăștia.
Bătrânul tace latifundiar și taci și tu, îți iei inima la plimbare, te ridici de lângă el și pleci cu visul hai-hui, într-o zi se va termina și-o să-ți faci o casă lângă o pădure, între zăpezi și crengi uscate, să calce Desculțul pe ele și să-l auzi când o să vină la masă, atunci o să iei Crăciunul ăsta de carnaval și-o să-l dezbraci de toate hainele astea sintetice, o să-l lași în zdrențe, să știe Domnul că tu ești săracul ăla de la marginea satului care striga după urechea Lui, și deodată bătrânul vorbește iar și te duce în lumea celorlalți, apoi îl dezlegi larg, cu puterea ce ți s-a dat, în numele Înviatului desculț prin zăpezi și-l ierți în numele Copilului, amin, și când să iasă se întoarce spre tine și vezi în ochii lui un stârc alb înotând printre nori de zăpadă și zice scurt și pentru totdeauna,
Domnu părinte, eu vă iubesc.
Urechea Domnului e în gura bătrânului.
