Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Clipa aia când am întins mâna după telefon, treceau niște rațe sălbatice măcăind a apocalipsă pe deasupra Luștii și la radio se anunțau ploi, clipa aia când am văzut că am dispărut, fusesem aneantizat, pulverizat, în locul contului meu trona o gaură neagră ca o peșteră în care foșgăie monștri, hic leones, clipa aia a fost dumnezeiască, m-am pus repede pe vine și m-am urmărit, mă dedublasem, stăteam la pândă cu ochii pe mine, să văd dacă mă doare, dacă mă panică sau dacă mă sperie asta, nu am nici o bază de date secretă, toate textele mele de pe FB sunt acolo, fire de nisip gata să fie suflate de duhurile deșertului, și atâta liniște a curs deodată peste inima mea,
Dispărusem, cu miile de oameni care mă cunosc și mă recunosc, cu tonele de like-uri (niște mici carii care sapă în măreția umilinței mele), dispărusem și rămăsesem gol ca la naștere, derviș desculț pe drumul întâlnirii cu Hristos,
Priveam în gol un cont gol și acolo era totul, că abia când pierzi tot ce te ține legat de lumea asta câștigi Învierea, că două zile dacă dormi într-o casă, ți se lipește sufletul de casa aia și tu devii casă și asta este o minciună sfidătoare, tu ești pas prin viață și trecător spre lumină, nu ești nici casă și nici extras de carte funciară,
Priveam în gol telefonul și mi-am amintit de Diogene, stătea pe plajă și deodată Alexandru Macedon, Diogene, ți-am citit bibliografia în biroul lui Aristotel, te admir și sunt stăpânul lumii, taman ce-am pus drapelul pe cetatea Atenei și cere-mi orice și-ți voi da, și Diogene cel răstignit pe nisipul mării, orice-orice? Orice, păi atunci dă-te la o parte că-mi iei soarele, am râs când am citit asta și-am râs vreo douăjdeani până m-am prins de fază,
Și faza e că nimic din ce-ți dă omul nu poate trece înaintea a ceea ce ți-a dat deja Dumnezeu,
Și că până nu te dezbraci de lumea de aici nu o vei vedea limpede pe cealaltă,
Singura lume unde pasul nu obosește și viața nu se surpă.
Prăbușirea de ieri a Facebookului, pentru mine a fost.
M-a despuiat și de asta, și într-o zi, într-o zi bună, când timpul meu va veni, din numele meu vor mușca cârtițele și în bocancii mei de munte se vor iubi două vrăbii bete de primăvară, și abia atunci, când nimic nu voi mai avea, abia atunci voi dobândi totul.
Abia atunci, când tot ce am va fi o Psaltire și-o cruce-n mână, doar atunci…
