Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Și se duce Zaharia preotul să slujească în Templu și dă cu ochii de un înger, așa, ca și cum ți-ai întâlni vecinul de palier. Normal că încremenește, eu făceam infarct. Îngerul se prezintă; așa face Dumnezeu cel Drept, nu te lasă-n confuzie, îți întinde mâna și-și dă jos mănușile care separă lumile și se prezintă. Dumnezeu e o persoană extrem de politicoasă: ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!” Și-i zice îngerul lui Zaharia că o să nască soția un băiat, și nu crede bătrânul, aproape că-l bufnește râsul. Nu se întreabă dacă e posibil, nu-i oferă lui Dumnezeu șansa să se justifice, îl pune la punct, că specia asta a noastră e tare pricepută în a pune la punct orice: natură, aproape, îngeri. Cam tot aia facem noi azi, când îi refuzăm Domnului proprietatea de a fi El însuși până în final. Creator, proniator și mai ales, izvorul iubirii. Și pentru că nu crede și preferă să fie mai mult rațional și mai puțin încrezător, Zaharia bătrânul e pedepsit la tăcere. Muțește. Avem de-a face cu o întâmplare cu valoare documentară; dacă nu crezi, taci, așteaptă și vei vedea. Tăcerea e de aur, a vorbi cu Dumnezeu e argint, restul sunt cuvinte furajere, indiferent câte like-uri le atârnă de coadă. E valabil și pentru mine, întâi pentru mine.
Și crește Maria, cea născută dintr-o demonstrație divină cu efect terapeutic, Zaharia iese din scenă, și-a măcinat porția de mecanică mântuitoare, și-a întâlnit îngerul, e rândul Fecioarei, același înger, Gabriel (în familia asta, ca în orice familie care-L ține pe Dumnezeu de tată, incidența de apariție a unui înger e destul de ridicată. Un înger pe generație, nu-i rău, dar nu-i rău deloc!). Și îngerul îi spune că va naște pe Fiul lui Dumnezeu și că acesta îi va mântui pe oameni, alergând în ambele sensuri ale timpului, de la Adam și până la popa din Lușca. Maria amuțește o vreme, apoi întreabă cum poate fi asta. Nu contestă că se poate, ea însăși era născută dintr-o minune, vrea doar să știe cum. Cam cum întreabă ulciorul unde-i drumul fântânii, unde-i gura de-o va adăpa, unde-i setea aia de stins. Gabriel zâmbește, explică, ”iată roaba Domnului” zice Maria, trei cuvinte ascuțite ca o sabie care sfâșie cortina, sfâșie cortul ăla al lui Dumnezeu sub care trăim, și cerul se varsă pe pământ, se deșartă, cascadă răcoritoare, și nimeni nu va mai înseta vreodată. Trei cuvinte.
Și vin două femei la cuminecat, mestecându-și visul de dincolo de moarte, se ridică greu în picioare și le aștept între ușile împărătești ca între două brațe deschise, și brusc mă cutremur: pe una o cheamă Maria și pe cealaltă Verginia.
Mai învârt gândul ăsta un timp prin liturghie, și se mai prăbușesc pe mine alte trei cuvinte, ”fie voia Ta!”
Că după atâția ani de bătut lumea din mine, în sus și-n jos, ăsta e un adevăr numai bun să-l pui sub cap și să tragi un pui de somn, legănat de blândețea Domnului. Fie voia Ta. Trei cuvinte.
Că despre asta vorbim. Despre cele trei cuvinte care pot schimba o lume. De atât are nevoie Dumnezeu ca să intervină, să spargă ușile răului și să ne umple de lumină, de trei cuvințele mici și ascuțite, înfipte în copita îndoielii. Că îndoiala este poarta uitată deschisă prin care ne invadează umbrele. E un mormânt fără de sfârșit.
Că fără cele trei cuvinte nu există lumină. Nu există vestea cea bună:
Hristos a înviat!
(În imagine, icoana Buneivestiri din inventarul Muzeului Grăniceresc Năsăudean. Alte trei cuvinte…)
