Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Deși nu mă interesează politica, recunosc că trag cu urechea la sufletul celor care o fac. Îi ascult, pândindu-le vibrațiile inimii, atent la ceea ce le iese din gură odată cu cuvintele lor, căci, cum spunea un înțelept, pe unde ies cuvintele tale pe acolo iese și sufletul tău.
Nici nu-mi permit să arunc cu păreri despre orice. Nu mă pricep la administrație, adâncimea la care trebuie îngropată o conductă, indici de eficientizări și alte subtile noțiuni și metodologii.
Dar la unele lucruri mă pricep.
Așa că dau și eu un sfat. Aștept de la un politician contemporan mie (nu unul anume, dar cineva va trebui să fie primul care va face asta) schimbarea unei paradigme postcomuniste:
Betoniada!
Începută în anii 50-60, ca urmare a mimetismului cu care România urma linia de dezvoltare moscovită, agricultura extensivă a impus recuperarea tuturor terenurilor din albiile majore, în vederea introducerii lor în circuitul economiei agrare. Atunci s-a secat Insula Mare a Brăilei (care acum ar fi adus vreo 2 milioane de turiști anual ca popa), lacurile de preaplin de viitură de pe Dunăre. În orașe s-a trecut la îndiguiri, exproprieri ale albiilor majore, reducționism hidrologic. Înghesuit între două ziduri de beton, la viitură, debitul formează o coloană înaltă, neavând spațiu de deversare laterală, în ceea ce natura a creat și hidrologii au denumit albie majoră. Pur și simplu albiile majore nu mai există. Pe cale de consecință coloana de apă e tot mai înaltă, presiunea în talveg (mijlocul apei curgătoare) tot mai mare, procesul de eroziune și dizlocare a sedimentelor irezistibil. Așa au dispărut peștii valoroși din Someșul Mare, nu din cauza poluării. Apele ”freacă” roca-mamă, aluviunile sunt tot mai puține, dispar habitate întregi ale ihtiofaunei locale.
De curând au fost documentate câteva familii de castori pe Bistrița Ardeleană, în arealul puțin antropizat (naturalizat prin lăsare-n-pace) al Bistriței. Prezent în țara noastră din pleistocen încoace, mamiferul simpatic, inginerul șef al apelor (care dă lecții oricărui doctor în amenajări hidrologice) s-a întors în țara lui, după două secole de la uciderea lui totală. L-am exterminat pentru grăsime, pentru mitologii care sugerau că untura de castor tratează epilepsia și face părul mai trainic și mai frumos, pe râu în jos. Între timp am sintetizat în laboratoare substanțele active din uleiul de castor și-l producem industrial.
Trăim o transformare climaterică nemaivăzută (nu-mi începeți cu glaciațiunile și ciclicitatea modificărilor climatice că nu ține, în peștera Tăușoare am înregistrat o creștere de temperatură de 1.2 grade pe deceniu, în condițiile în care, pe baza analizei coprolitelor, aceeași creștere de temperatură a durat patru secole pe parcursul Cuaternarului). Curând o să avem nevoie de apă ca de aer. Într-acolo ne îndreptăm, ne place sau nu, nepoții noștri vor trăi într-o lume irecognoscibilă.
De aceea sper să apară un politician care să spună stop betonării apelor curgătoare.
Știu că în țara noastră curentul de opinie e contra curentului apei și-al firescului. Că eroziuni, că prăbușiri de maluri, că inundații.
Vă rog să verificați, faceți o plimbare prin Germania, Austria, Elveția. Acolo statul expropriază fostele albii majore, elimină betoanele, restabilește habitatele și încurajează inserția ariilor protejate în mediul urban. Natura e lăsată să respire fără mască de fier forjat și beton 400, în ritmul ei, iar oamenii se bucură de peisaje zăpăcitoare în mijlocul marilor aglomerări urbane.
Asta înseamnă să fii vizionar. De ce trebuie să treacă două decenii ca să înțelegem ceea ce alții au experimentat deja?
Și vă mai spun o taină; de îndată ce omul modern are asigurate condițiile de confort personal, interesul său se îndreaptă spre mediul natural. Așa s-a întâmplat în Occident, așa se va întâmpla curând și la noi, mesajele ecologiste vor deveni mai audibile decât betonul.
Fiți vizionari.
Dați o șansă castorului, urați-i bine ai venit acasă și bucurați-vă. Suntem mai bogați cu o specie, ce onoare!
Fotocredit: Sanda Hojda
