Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Rusaliile astea trebuiau să vină și să treacă, așa cum au trecut toate de la ziua aceea în care Dumnezeu s-a făcut vânt prin inimi smerite, cu mine slujind Înviatului, cu ei în spatele meu, așezați în băncile bătrâne ca niște condamnați la galere, vâslind cu rugăciunile și cu șoaptele spre țărmul celălalt, mult doritul celălalt țărm, schimbându-se mereu între ei, nepoții stând în banca în care acum un sfert de secol le stăteau bunicii, doar ochii mutându-se de la o generație la alta, la fel de albaștri și la fel de însetați, cu mine tot mai alb și mai puțin la voce, tot mai flămând de odihna limanului de pe celălalt țărm, mult doritul celălalt țărm, unde mă așteaptă Tata și Ana străbunica și Înviatul meu cu sandale în picioare,
trebuiau să vină și să treacă așa Rusaliile, cu sfințitul apei și împărțirea frunzelor de paltin, în toate parohiile din jur se împart spice de grău dar lușcanii nu, ei cu frunza de paltin din străbuni, subțire aluzie la puterea zăpăcitoare a Duhului Sfânt, dispus, la o adică, să facă să vorbească în limbi și frunza din codru și stânca de sub opincă, lușcanii nu, ei cu frunzele, cu șerpii lor și cu eternele fugi spre codru, cu neliniștile și răscolirile lor,
așa trebuiau să fie și Rusaliile astea și deodată Mihai, din fierbințeala bibliotecii, rosfoind ceva, tată, n-ai vrea să mergem noi doi în biserică să ne citim catisma acolo, doar noi doi, n-ai vrea, și se zbate ceva repede în mine sfâșindu-mă voluptos pe dinăuntru, că până acum cunoșteam în parte și acum deplin cunosc,
intrăm în CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia și ne prăbușim pe treapta soleei, e răcoare și miroase a crini și-a tămâie friptă pe inimi încinse de dor, aprind o lumânare și vocea lui baritonală, genunchii lui înfipți în treapta unde odinioară stătea pe fundic și învârtea absent o mașinuță, și vocea lui gravă citind psalmul ăla cutremurător,
înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu și în cugetul meu se va aprinde foc, și mi-e inima fierbinte și în cugetul meu ard limbi de foc, citim pe rând câte un psalm și la urmă închidem psaltirile și ne lipim amândoi frunțile de mochetă și mai zic o dată imnul iubirii, că fără iubire toată legea cea veche e haină frumoasă și goală agățată pe un manechin de trup trecător, de-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor și dragoste nu am, sunt aramă sunătoare și chimval răsunător și dragostea nu cade niciodată, apoi îmi sărută părul alb și mă ia în brațe ca într-o cruce vie și mă topesc acolo înlăuntrul lui, că din trei munți de urcat acum doar doi mi-au mai rămas, îl amușinez pe Hristos suspinând în pieptul lui masiv, pregătindu-Se de-o nemaivăzută Înviere, că nimic nu poate sădi mai curat în copilul lui cineva decât dorul după Casa Învierii, într-o zi copilul meu va sluji Desculțului cu toate lacrimile lui, acum vede într-o ghicitură și într-o zi va vedea desăvârșit,
și e tot mai aproape celălalt țărm, țărmul celălalt, cu Tata și cu Ana străbunica, cu toți ai mei aliniați în spatele Desculțului, fâlfâindu-și batistele de bun venit,
și-a fost dimineață și-a fost seară și doar doi munți au mai rămas.
