Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu
Mă simt îngenuncheat în sus, umil într-o desăvârșită lumină. Mă simt deșert pe care a plouat mult și deodată, care s-a umplut de flori, care nu înțelege că a devenit grădină.
Toți oamenii aceștia, toți, până la unul, niște cerșetori. Sufletele lor picurate prin ochi, așternute pe reverenda mea albastră în îmbrățișări, ca niște prăfuiri cu emoții albe, lacrimile lor. Baza solidă, cristalizată, din cele mai adânci drame și din cele mai înalte fericiri, șoptite în urechea mea, în secundele de îmbrățișare.
Cutremurele inimii mele, atunci când mi s-a mărturisit puterea iubirii răspândite.
Toți oamenii aceștia, toți, până la ultimul, niște cerșetori. Că asta suntem pe pământ, niște săraci cu mâna întinsă care șoptesc la poarta cerului dă-mi, dă-mi. Că Domnul în cer are scaunul Său, și ochii lui la sărac privesc și genele Lui ne cercetează pe fiecare.
Am plâns de nenumărate ori și am râs. Mi-a încremenit pieptul când femeia aceea înțeleaptă, o machedoancă, mi-a întins candela de alamă. Părinte, străbunicii mei au adus-o în Marele Exod, când s-au refugiat în Țară, pășind cu tălpile sângerânde de la lacul Butrintului până la țărmul Caliacrei. E de la străbunicii străbunicilor mei și inima mea îmi spune că veți avea grijă de ea. Am plâns și-am sărutat mâna ridată de istorie și de suferință. Turcoaica aceea care mi-a dăruit o năframă de două secole. Să-mi învelesc inima în ea. Și iar am plâns. Toți oamenii aceștia, toți cerșetorii ăștia veniți să-mi dăruiască iubirea, pacea și mila lor. în pieptul cărora l-am simțit pe Desculț dansând în ritm tahicardiac.
Femeia care a ridicat privirea, părinte, îmi iubesc soțul așa de mult încât după ce pleacă la serviciu îi iau hainele și i le adulmec, cum adulmecă o căprioară o iarbă gustoasă și verde, credeți că sunt nebună? Nebună de dragoste, da.
Toți oamenii aceia albaștri.
Mila lor pentru mine, fructul iubirii. Cuiva i s-a făcut milă de mine, semnam deja de câteva ore și mi-a adus o plăcintă cu varză și două banane. Știu că nu e la modă mila, știu asta, dar când îi e milă cuiva de mine se face după chipul și asemănarea Domnului meu, care din milă îmi îndreaptă pașii pe pământ, umplându-mi inima de fericiri puzderii. Că altă explicație nu găsesc, nu am, alt înțeles nu există, Dumnezeu a legat dreptățile de gardul raiului și ne-a îmbrățișat pe toți ca pe niște fii risipitori care, după ce-au risipit tot, abia atunci au găsit drumul spre casă.
Atâta dragoste pe drum, Dumnezeu trecând desculț pe drum, pe orice drum.
Cu smerenie, umil ca un cerșetor în deșertul unui răsărit cum n-a mai fost altul, mă plec și vă sărut inimile. Că dacă am avut vreo frică, m-ați dezbrăcat de ea, ca de-o haină veche și proastă, că acolo m-am temut de frică unde nu era frică, pentru că Dumnezeu e cu neamul celor care iubesc. Și dacă am avut vreo îndoială, mi-ați ridicat-o de pe umeri, că Dumnezeu este dragoste și în inimă de om e poteca Lui.
Și mai e ceva, mai e. Mi-a fost teamă să nu mă schimbe asta. Gloria, mândria. Cuvintele lui Mihai, vezi tată să nu te trufești. Le-am auzit în urechi mereu, ca pe o poruncă venită de la Desculț prin gura copilului meu. Mi-a fost frig de teamă, ger mi-a fost, căci am văzut căzând de sus împărați, episcopi și logofeți moderni, până în întunericul mândriei s-au prăbușit. Că Dumnezeul nostru este Domnul celor smeriți și săraci, al celor mici și plângăcioși. Mi-a fost foarte teamă. Dar nu m-ați lăsat. Brațele voastre, lacrimile noastre, dragostea care nu se trufește, nu se laudă, dragostea noastră nu m-a lăsat să cad. Sunt plin de umilință și de recunoștință, căci în casa Domnului am fost răsădit și în curtea Lui am înflorit, prin voi toți, cerșetorii iubirii lui Hristos.
