Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
În ziua aia n-am fost atent, prietenul meu vorbea lung și eu eram înflăcărat și când am privit în lateral mi-au dat lacrimile, eram pe strada de taină, trei decenii m-am ferit să calc pe strada asta, în orice oraș pe care-l cunosc și în orice om pe care-l iubesc țin o stradă necalcată de pas și țin o ușă închisă pe care nu o deschid, că fără mister ne facem toți mașini fiziologice, trei zeci de ani m-am ferit să calc pe strada de taină și ăsta, printr-o zvâcnitură de volan mi-a făcut praf misterul, s-a băgat cu patru cauciucuri în taina mea și mi-a ferfenițat-o sub arborele cardanic, mi-au dat lacrimile și el de colo ce-ai băi, ți-e rău, și când mă pregăteam să improvizez o justificare oarecare (mă doare o măsea, mi-am amintit de ceva foarte trist, cum poți să-i spui cuiva că mi-ai omorât o stradă și asta e sfâșietor), exact atunci am văzut casa aia fantastică, oprește, oprește!
Că dintre toate casele Năsăudului, ea țipă cel mai tare. Pe toate le știu, nu o dată au ieșit creștini din casă, dumneavoastră pe cine căutați? Eu sunt ăla care umblă brambura pe străzi, cu rucsacul în spate, care răscolește cu ochii grinzi și garduri, care miroase urma celor care nu mai sunt, puțin mai încolo de casa asta strigătoare e o alta, cu două hemicoloane corintice profilate frumos, cu frunze de acantă proeminente, turnate în forme din betonul cel mai onest, păcat de arhitrava aia nefericită, cu volutele alea orientale inutile, ei da, acolo se simte fericirea omului de-a clădit-o, ziua aia când s-a terminat casa și s-a pus în fund pe bordură, a privit-o lung și-a zis hai că am făcut-o și p-asta, tu-i mama ei de viață, acum sunt om între oameni, că bântuie prin orașul ăsta credința că o casă te face stăpân al vieții, că un copil îl faci în plăceri orizontalizate dar o casă e verticala ta spre neuitare, câtă deșertăciune, zău.
Asta-mi strigă mie casa cea neterminată.
Trece o femeie în vârstă cu un cărucior de cumpărături, o salut și-mi răspunde fără să mă mai privească, obosită de ani, apoi mă uit iar lung la casa asta care strigă prin toate ale sale, strigă o dramă ca un vis prăbușit la pământ, că cineva a ars s-o clădească repede, ca și cum ar fi fost urmărit de o presimțire, multă improvizație, toate materialele posibile și alea de strânsură, chiar și boiandrugul de stejar de deasupra ferestrelor care n-au fâlfâit vreodată din perdele, chiar și el pare refolosit, sau poate vreo boală, vreun destin năpraznic, vreo moarte de suflet sfârșit într-o despărțire sau o plecare fără de întoarcere, așa cum e viața omului, un drum doar înainte,
că de fiecare dată când mă clatin și simt îndoiala mângâindu-mi lasciv inima fug să privesc casa asta urlând, să nu uit, să nu uit că doar sandalele și rucsacul mi se cuvin din lumea asta și drumul care duce la Dumnezeu prin ochii fiecărui om de pe potecă,
să nu uit, să nu uit că nu palatele și cărțile noastre, că nu renumele și medaliile de pe piept urcă, ci doar ce-am iubit și-am îmbrățișat cu inima va fi păstrat în veșnicie, și cui a iubit cu adevărat nu i se mai poate adăuga nimic pe deasupra și nimic nu i se mai poate lua vreodată.
