Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu
Voi șterge ultimele postări. Nu pentru că aș retracta. Ci pentru că vreau să uit. Vreau să cred că a fost un vis urât care nu mi s-a întâmplat. Aseară am fost la un maslu, în cea mai veche biserică ortodoxă din Țara Năsăudului, părintele Florin are o bucurie mare să facă rugăciunile la lumânare, vreo nostalgie athonită că știu că dă des pe-acolo, l-am rugat să aprindă candelabrele pentru că nu văd, am nevoie de lumină și făclie picioarelor mele e Legea Desculțului, să nu mă împiedic, era atâta apăsare în biserică, chipuri cenușii aplecare spre podele și un sentiment de cetate asediată, apoi au venit rugăciunile ca niște aripi calde pe umeri goi și înfricoșați și eram toți niște pui de rândunică cu gurile deschise și trecea Domnul paharul plin cu vin bine mirositor de la unul la altul, ca într-o post-liturghie de seară, când slujesc Maslul am două tradiții personale, aleg din priviri cea mai bătrână femeie și-i citesc o evanghelie deasupra capului și pe urmă îi sărut mâna, pe bătrână o cheamă Raveca și ne-am sărutat mâinile unul altuia, și încă unul, mereu mă duc să fac o dezlegare deasupra capului persoanei de la ușa bisericii, e acolo întotdeauna unul vameș și cu inima prăbușită, care stă la ușă cu cutremur și ăla mă simt mereu eu, a fost bine și totul trecuse, totul se ștersese ca o apă murdară care s-a dus și nu mai este.
Încă sunt speriat. Mi-am dat seama că suntem o varză mare pe care Dumnezeu o călește cu frig și cu fierbințeală. Încă sunt stupefiat de preoții și teologii, de toate confesiunile, care n-au identificat pseudocreștinismul. Și dacă l-au identificat, s-au prefăcut cu nu înțeleg, dintr-un motiv care mă îngrozește. Sunt speriat că Biserica Lui are ziduri așa subțiri și penetrabile. Sunt speriat de istoricii care au tăcut și n-au sărit până în tavanul conștiinței contrazicând teza neutralității țării. N-am fost niciodată neutri, Ștefan cel Mare plătea prin 1503 6 k. de florini turcilor, iar Mihai Viteazul a reușit performanța tristă de a avea dublă suzeranitate, cu Rudolf al II-lea al Austriei și cu otomanii. Am asediat Viena de două ori alături de turci, iar singura neutralitate clară, oficială, cea de după Consiliul de Coroană din septembrie 1939, a fost urmată, la exact un an, de pierderea unor bucăți din țară. Ideea neutralității e un sâsâit de ispititor. Ar fi trebuit spus clar și răspicat.
Sunt încă jignit că celebra sintagmă ”apa are memorie” n-a stârnit revolta păturii cu educație academică minim medie, pentru că oricine a lucrat o teză de licență știe că ipoteza științifică e una și teoria științifică e alta, și că între ele se află cercetarea, documentarea și aplicarea principiului dubitativității. Cineva care rostește ipoteze (posibil ca apa să aibă memorie, nu exclud) cu aplombul unei apoftegme fie nu a înțeles cum funcționează știința, fie nu-i pasă.
Nu sunt supărat pe nimeni. Am văzut furia dezlănțuită, setea de răzbunare, și când te lași inundat de furii (în antichitatea greacă Furiile -Eρινύες erau zeițele infernului și ale răzbunării) ți se suspendă capacitatea de a raționa, ești plin de adrenalină și poftă de revanșă, a doua zi urmează să-ți oblojești rănile și să te întrebi oare ce-am făcut. Acolo am fost aduși toți, în starea de furie și de răzbunare, și nu e vina noastră.
În același timp îmi cer iertare celor care s-au simțit dezamăgiți de lipsa mea de entuzism pentru ocazia mesianică prin care a trecut țara. Țara mea e țara de dincolo. Eu aparțin singurătății cu El, e tot ce îmi doresc, să pășesc în sandale spre inima unei Rafile de 82 de ani, singurul pașaport cu care voi trece ultima frontieră e crucea cu care dorm în mână, știu că praful e suflat de vânt și pe coaja lui vor crește cândva florile deșertului, însă am ales să dezamăgesc decât să-mi amăgesc conștiința. Nu am orgolii, nu am nimic de apărat, peste puțină vreme voi arunca telefonul și voi închide contul ăsta și se vor scurge în uitare și followerii și castronul de like-uri proaspete, mustinde, tocmai culese din grădina gloriei deșarte, că toate sunt deșertăciuni și omul e floarea câmpului, se va cosi și se va usca și se va face pământ pentru alte flori.
Și acum, gata. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toți oamenii care s-au trezit, pentru Mihai, care mi-a scris că nu credea că libertatea trebuie apărată și că va fi foarte atent toată viața. Pentru Ea. Femeia asta astrală care levitează peste lumea asta și pe care, pentru prima dată în viață, am văzut-o imperativă, auzi, ia explică-mi ce se întâmplă. Care s-a pus pe citit și cântărit opinii. Cu care, pentru prima dată în viața noastră împreună, am discutat despre etica cetății și morala lui Dumnezeu. A fost un cadou. Unul nematerial, ieri, la predica despre Sfântul Nicolae am vorbit despre cadourile care nu se pot mânca, nu se pot purta, nu se pot bea, cadourile nemateriale, singurele care n-au cod de bare și nu ruginesc, îmbrățișările, lacrimile cu care ne udăm umerii reciproc, vorbele bune, calde, din plămadă de iubire, că pentru unii e mai simplu să le cumpere nevestelor mașină nouă decât să le spună că sunt cele mai frumoase dintre frumoase și le stă așa de bine cu părul tuns și alb.
Și acum, gata. Încerc să mai salvez ce se mai poate salva din postul ăsta, pe care o să-l memorez ca postul lui pește prăjit cu dezlegare la carne de om. Doamne, cum a fost. Doamne.
Mai sunt câteva zile, undeva, într-o peșteră, într-o căsuță săracă la marginea unui sat, un om despre care nu știm nimic așteaptă să se nască Mesia. Nu știu nimic despre omul acela, poate ești tu, poate sunt chiar eu. În duioșia pentru imaginea asta, vă îmbrățișez pe toți și vă cer iertare, ca unul care știe că e fir de nisip pe sandaua din cer limpede a Înviatului.
Hristos se naște, măriți-L. Se naște Dragostea, slăviți-o.
