Du-te să te asculte un medic…

Articol scris de Crin-Triandafil Theodorescu

Întâi apare tusea asta, sare în mine de undeva, poate din munți sau poate dintr-o crevasă neagră de peșteră, o tușesc un timp ignorând-o, ca un cetățean jignit în piața publică, te faci că nu auzi, poate-i trece, poate se satură, poate că sfidând efectul se stinge cauza de la sine ca un scai neudat de ploaie, nu-i văd nici o logică și tusea asta mă tușește te miri unde, în timpul ecteniei mari sau în timp ce deșir cuvintele unei cărți pe o margine de vis, dar să nu ne îngrijorăm, asta era introducerea, de fapt, nu tusea în sine e subiectul, ieri m-a ascultat cu urechile o doctoriță din biserică tușindu-mă și la urmă-mi zice părinte aș îndrăzni să vă dau o rețetă, știu despre ce e vorba, să vă explic, zic Ioana, nu-mi explica, tu ești medic și eu sunt preot, când îți dau cuminecătura nu-ți explic, dă-mi rețeta și voi înghiți cuminte tot, râde Ioana și-i sclipesc ochii a bucurie, nu există pacient mai pacient ca mine, sunt voluptatea oricărui medic tracasat, nu pun întrebări, nu citesc prospecte, nu verific pe internet veridicitatea opiniei medicale, îmi iau trupul ca pe o pâine caldă și-l pun în palma medicului, uite ăsta sunt, fă cu mine ce te luminează Desculțul, taie, coase, adaugă, extirpă, picură și despicură soluții și miraculoase poțiuni,
în fine, trecem de introducerea asta latifundiară și să vă zic, deci tușesc eu o jumătate de liturghie ascuns ca Desdemona în batistă și la urmă, când să mă întind să mă odihnesc, beat de fericire (există o stare de extaz postliturgic, un soi de plutire albă într-o lume nevăzută aflată dincolo de coaja lumii celei văzute), când să mă întind să plutesc sună cineva la poartă, oftez și mă duc, băbuța cu ochi vii, mari taine n-am schimbat noi în anii ăștia, am clădit vreo trei decenii urmărit de albastrul privirilor ei, nici nu e o vorbăreață și nici genul care te prinde pe stradă și te ține de mânecă să-ți umfle inima de necazuri, unii oameni stau ghemuiți în dosul fortificațiilor sufletului ca într-un castel sub asediu, nu știi bine și nici mult din ei dar aștepți clipa, și mă mir mult când dau cu ochii de ea la poartă și ea, auzi părinte, am venit să te rog ceva, te rog, da? Du-te să te asculte un medic, tusea asta, of. Tusea.
Și pleacă așa cum a venit, cu privirile ei cu tot și-mi cade deodată pe umeri gândul că de aia tușesc, ca să se îngrijoreze o băbuță cu ochi albaștri, să-i fie milă, că după cât e mila omului atâta e și iubirea lui, că de mila Ta, Doamne, e plin pământul, învață-mă îndreptările Tale, fericiți cei milostivi.