Acela care va vrea să-și salveze sufletul îl va pierde, iar cel care îl va pierde pentru Mine îl va salva

Articol scris de Crin – Triandafil Theodorescu

Acela care va vrea să-și salveze sufletul îl va pierde, iar cel care îl va pierde pentru Mine îl va salva.

Textul, de-o cadență metrică seducătoare, continuă să se rostogolească în limbajul liturgic, sunt decenii de când îl citesc în duminica asta, de fiecare dată emoționat până la cutremur, căci râdem, glumim, dar de suflet nu ne batem joc. N-am întâlnit om să nu-și prețuiască sufletul. Cu el dormi, plângi, cu sufletul tău oftezi pe patul de spital și tot cu el mori îngemănat, când rămâi singur și te dezbraci de toate hainele tale, în sufletul gol rămâi. Dintre toate pe care le-ai avut, sufletul tău e singurul care-ți trăiește moartea, ți-o respiră ca pe-un duh.

Să o spunem pe cea dreaptă, s-ar cuveni o adăugire la evanghelia celei de-a treia duminici din Post. În Codex sinaiticus verbul folosit e σῶσαι (sōsai), forma de infinitiv aorist activ a verbului σῴζω (sōizō), care înseamnă ”a salva”. Dar mai are un sens, mic, uitat, însă absolut necesar ca să înțelegem cuvântul Desculțului. Mai înseamnă ”a cruța, a economisi, a conserva”. Nu-mi dau seama de ce nu schimbăm cu curaj textul ca să ne apropiem de duhul lui hristic.

”Cel care va dori să-și economisească (cruțe) sufletul său, acela îl pierde”. Suntem captivii unei eufonii șarmante, dar care îngreunează și chiar alterează mesajul Domnului.

Fac o paranteză, apropos de diortosiri și cutezanțe lexicale. În anii 2000, pe la început, mitropolitul Bartolomeu a diortosit Psalmii lui David. I-am sorbit cu încântare, deși mărturisesc că unele chei interpretative nu m-au convins (de exemplu ”spusele Domnului” în loc de ”cuvintele Domnului”, o reverență făcută mistagogiei lirice). La psalmul 108, ăla cu blestemele alea înfricoșătoare, că să moară copiii dușmanului (ca la unele manele), să îi confiște fiscul toată avuția, absolut groaznic, în partea finală a psalmului se revine la jeluirea sufletului necăjit și pulverizat de suferință, cel căzut în păcatul urii față de aproapele său. Și e acolo un verset, ”spre Idumeea am aruncat încălțămintea mea”. Înaltul Bartolomeu l-a tradus ”spre Idumeea am aruncat sandaua mea”. Am citit și-am dansat fericit de parcă aș fi primit o epistolă cu numele meu tușat la destinatar, căci sandaua este partea mea de visare și, dacă vreodată o să mi se ceară opinia, cu sandale aș vrea să fiu îngropat, să mă recunoască CelpurureaDesculț după tălpile însetate de dorul de El. Și-l abordez pe mitropolitul Bartolomeu, era la masă cu protopopul Dâmbu (voievodul Țării Năsăudului), după o ședință administrativă cu referate și directive, între mine și ei un platou cu fructe și-l întreb deodată, în timp ce-mi caligrafia mărunt o binecuvântare pe Biblia diortosită, Înalt Prea Sfinția Voastră, de ce-ați tradus în psalmul 108 ”spre Idumeea am aruncat sandaua mea? De ce sanda?”

S-a încruntat Leul Transilvan, i s-au unit sprâncenele groase și mi-a aruncat o privire nimicitoare, am intrat instantaneu în criză tahicardică și prin cap mi-au trecut gânduri de maziliri îndepărtate, m-am și văzut în cine știe ce mănăstire izolată slujind noaptea slujbe istovitoare despre care, nici azi, nu știu foarte multe, doar că nu era așa, a deschis gura și m-a întrebat dacă am fost la Petra vreodată, nu, desigur nu am fost la Petra, când o să te duci, părinte, vei vedea că în ținuturile acelea uscate și încinse, între nisipuri și stâncile roz de gresie, toată lumea poartă sandale. Iar datoria unui traducător e să acceseze termenul cu specificitate maximă din semantica permisă. De aia spre Idumeea am aruncat sandaua mea. Am mulțumit, a zâmbit pe sub mustățile grosiere, i-am sărutat mâna și m-am retras. Nu mulți ani după discuția noastră am ajuns în Petra, în străvechea țară a Edomului din evul davidian, și când mi-am privit picioarele am izbucnit în râs, eram încălțat în sandalele mele albastre. Închid paranteza și mă întorc la textul lui Marcu.

”Cel care dorește să-și economisească sufletul acela îl va pierde”.

E despre mine, Evanghelia asta. O citesc privind spre prispa CeleiMaiFrumoaseBiserici, unde sclipesc ochii lui Mihai și ai Roxanei, umăr lângă umăr. Mereu, când sunt ei la biserică, am emoții adânci, pentru că ei mă cunosc dincolo de hainele liturgice și dacă aș mima o credință, o volută de dragoste, dacă aș spune apă și aș bea vin, dacă aș rosti cuvinte pe care nu le trăiesc și-acasă, ei ar ști și rușinea mea ar fi copleșitoare. Dintre toți oamenii de pe pământ, de ai mei îmi e cel mai rușine.

De aia zic, e despre mine. De câte ori am amânat ce era de iubit. De câte ori m-am scuzat am făcut destul, să mai facă și alții, de exemplu să mai facă Dumnezeu de-aici încolo că eu atât am putut.

Am făcut economie la inimă. Și Dumnezeu a oftat și mi-a luat în spate crucea.

A murit zilele trecute un om de pe Valea Someșului. Îl știam vag, am rostit un Dumnezeu să-l ierte, cel care m-a anunțat zice deodată cutremurat să vezi părinte grozăvie, știa că va muri, și-a sunat un fost prieten cu care se certase cândva, vino să ne împăcăm că eu mă duc, și prietenul a zis o să vin mâine că azi am ceva treabă și a doua zi era prea târziu, murise.

Mi s-a oprit respirația. Ăsta făcuse economie de suflet, lăsase pe mâine îmbrățișarea cuvenită azi. Nu vreau să-mi imaginez cum va trăi cu gândul acesta. De aia zic. Nu vă economisiți inima, ea e ca o apă de fântână, scoți o găleată rece și vin imediat alte două și apa iubirii nu se termină vreodată, deși fântâna are aceeași piatră și la găleată același lanț îmbătrânit în zale. Împrăștiați-vă sufletul că doar așa-l veți păstra. Pentru El. Și pentru Evanghelia Sa, legea Lui, legea iubirii și-a iertării. Alergați azi și cereți-vă iertare, scrieți azi epistolele iubirii către aproapele vostru, azi, că cine-și va economisi inima o va pierde.

Foto, Roxana Theodorescu. În imagine, urma mânuței lui Mihai când avea trei ani și mâna lui azi, când are treizeci de ani.