Viața bate filmul

Articol scris de Elena Calistru

Viața bate filmul, așa că la votul de azi îmi răsună în minte doar „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Doar că mie nu mi-e indiferent și tocmai de-aia mă calcă pe nervi că acolo ne-ar putea duce. Nu fiindcă aș ști dacă e mai bine să treacă sau să pice Guvernul. Cele două scenarii sunt rele, dar rele în feluri diferite:

– Dacă trece, nu poate trece decât cu cârpeli/ voturi luate de la fix acele partide față de care ni se jura Președintele că vrea să ne păzească prin marea coaliție/ cordonul sanitar (la care se adaugă „păcatul originar” al gestului de a se băga în treburile interne ale unui partid)

– Așadar, dacă trece, însuși motivul pentru care ND a intrat în bătălia pentru Președinție, toată campania, tot se duce de râpă, efectiv nu mai are cum să existe acel ascendent moral care l-a adus acolo, iar noi vom avea un Președinte extrem de slăbit, practic un lame duck pentru încă 4 ani (sau mai puțin)

DAR – Dacă nu trece, atunci AUR va fi demonstrat că pentru prima dată un partid anti-sistem nu mai este un accident gata de făcut bucăți de către partidele mainstream prin luat bucată cu bucată traseiști (i.e. a se vedea PP-DD), ci că devine un redutabil partid de opoziție, cu un procent uriaș și consecvența necesare pentru a aspira fără probleme la o victorie uriașă în 2028 (sau mai devreme)

– Dacă nu trece, atunci Președintele ND devine și mai jucător, pentru că abia atunci va fi a doua propunere de premier una care poate fi chiar mai scandaloasă, căci mulți vor fi aceia care se vor teme să nu își piardă locul în Parlament, de teama anticipatelor; dar va fi un jucător îngrozitor de trist și stors de puterea pe care ți-o dă încrederea cetățenilor. Și totuși, barbaria nu vine dinspre AUR, aș vrea să fiu bine înțeleasă. AUR e nota de plată.

Cei care au scris-o, ani la rând, sunt fix cei care azi cer voturile ca să ne apere de efectele ei: un PSD care nu și-a desprins niciodată mâna de pe stat și partea din PNL care își vinde semnătura pentru un fotoliu.

Avem proba pe masă chiar diseară — un premier liberal pe hârtie, instalat cu voturi PSD și voturi negociate de pe unde mai a dat valul din decembrie 2024; mai lipsește doar să facă și vizita la care îl somează dl. Simion. Oamenii ăștia n-au fost zidul în calea extremismului. Au fost pepiniera lui. Fiecare cârpeală ca asta a mai scris un capitol din ascensiunea extremismului.

Barbaria nu constă în care scenariu câștigă azi. Barbaria e lehamitea în sine — munții ăștia de lehamite turnați peste oameni săptămâni la rând, până când vechea și prietena noastră dilemă „care o fi răul mai mic?” devine „mi-e totuna”. Asta e capcana: răul nu trăiește din ce propune, trăiește din cât de obosiți suntem noi.

Tot mesajul de zilele astea e că sunt toți la fel de răi. Iar lehamitea pe care o simțim cu toții nu e o slăbiciune de care să ne rușinăm, ci doar o citire corectă a realității.

Greșeala ar fi s-o lăsăm să ne ducă în indiferență, pentru că indiferența le dă fix ce le trebuie: un electorat care nu mai cere nimănui socoteală.