Text preluat de la SEBASTIAN OANCEA, jurnalist antifakenews.eu
La Vaslui, Călin Georgescu a primit o lecție care sigur nu era trecută în programul de turneu: nu toate ușile se deschid atunci când vii cu o poveste despre „popor”. De fapt, la Vaslui, două uși i s-au închis în nas. Una, la o fabrică de mobilă, unde oamenii au spus simplu că nu îl vor.
Conducerea Marcomovas a transmis public că nici firma, nici angajații nu sunt de acord cu vizita lui Georgescu și că nu înțeleg de ce au fost trecuți în program fără să-și fi dat acordul.
Cealaltă ușă s-a închis la biserică.
Episcopia Hușilor a transmis că în bisericile sale nu vor fi aprobate evenimente sau întâlniri politice. Cu alte cuvinte, poți intra în biserică să te rogi, ca orice credincios. Dar nu poți transforma altarul în decor electoral. Și aici începe povestea cu adevărat interesantă. Pentru că Georgescu nu este primul politician român care încearcă să amestece politica, religia, naționalismul și mitologia salvatorului providențial. România a mai văzut filmul ăsta. Se numea Corneliu Zelea Codreanu.
Codreanu a fost fondatorul Mișcării Legionare, o organizație care a folosit violența și asasinatul ca instrumente politice. Nu vorbim despre un personaj romantic din basmele naționaliste, ci despre unul dintre cele mai întunecate personaje ale istoriei politice românești. Mișcarea pe care a fondat-o a fost responsabilă de asasinate politice și de violențe antisemite – în 1924, Codreanu l-a împușcat mortal pe prefectul de poliție Constantin Manciu, pe scările Tribunalului, la Iași. A fost judecat și achitat de o curte cu juri formată din adulatorii săi.
Apoi, în jurul mișcării pe care o conducea, asasinatele politice au devenit parte din istoria României. În 1933, prim-ministrul Ion Gheorghe Duca a fost asasinat la Sinaia de trei legionari – Nicolae Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace, cunoscuți drept Nicadorii. În 1936, Mihai Stelescu, fost legionar devenit adversar al lui Codreanu, a fost ucis în spital de un grup de zece legionari, Decemvirii – umplut de gloanțe. În 1939, premierul Armand Călinescu a fost asasinat tot de legionari. Iar în noiembrie 1940, în timpul terorii legionare, au fost asasinați istoricul și omul politic Nicolae Iorga (care cocheta și el din greu cu antisemitismul), economistul Virgil Madgearu și alți adversari sau foști demnitari. Asta este partea de istorie pe care unii preferă să o uite atunci când transformă legionarismul într-o poveste romantică despre „patrioți”, „eroi” și „jertfă”.
Și totuși, între imaginea construită de Codreanu și spectacolul public al lui Călin Georgescu există niște asemănări care merită privite cu atenție.
Prima este mitul omului providențial: Codreanu nu voia să fie prezentat doar ca politician. Era „Căpitanul”, omul unei „chemări”, liderul care pretindea că vorbește în numele unui popor autentic, pur, nedreptățit. Georgescu a construit, la rândul său, un discurs în care politica obișnuită este disprețuită, iar el nu este prezentat atât ca politician, cât ca om „chemat” să salveze România.
A doua asemănare este folosirea simbolurilor tradiționale pentru construirea unei imagini mesianice.
Vă mai amintiți calul alb?Imaginea lui Georgescu călare, în alb, a fost analizată de istorici tocmai prin prisma simbolisticii legionare. Zelea Codreanu se prezenta și el în imaginarul public ca un fel de Făt-Frumos: costum alb, tradițional, cal alb, imagine de erou rural, protector al neamului. Sigur, un om călare pe un cal alb nu devine automat legionar. Dar când imaginea vine peste un discurs naționalist, religios, anti-sistem și peste o istorie de declarații favorabile unor figuri legionare, simbolurile încep să capete altă greutate.
A treia asemănare este amestecul dintre religie și politică.
Legionarii au înțeles rapid forța simbolică a Bisericii și a credinței într-o societate predominant rurală și profund religioasă. Astăzi, Georgescu își construiește o bună parte din imagine în jurul formulelor despre Dumnezeu, credință, neam, popor și renaștere națională. Iar turneul său actual prin țară nu se limitează la piețe și târguri. Include și spații religioase sau comunități în care influența clerului este importantă. Rețele de preoți și mănăstiri încă îl susțin, la fel cum îl susțineau și pe Codreanu.
A patra asemănare este folosirea trecutului legionar ca rezervor de simboluri și legitimare.
Aici nu mai vorbim doar despre interpretări. Georgescu a făcut, de-a lungul timpului, declarații favorabile lui Corneliu Zelea Codreanu și lui Ion Antonescu, pe care i-a descris în termeni elogioși. În 2025, a citat public din Codreanu, fapt care a stat și la baza extinderii urmăririi penale pentru propagandă legionară. Mai mult, el este în prezent judecat într-un dosar în care este acuzat, între altele, de promovarea în public a unor idei și doctrine fasciste și legionare. Dar să ne întoarcem la Vaslui. Pentru că aici este partea aproape ironică a întregii povești.
Georgescu a venit să se întâlnească cu „poporul”. Poporul din piață l-a primit cu steaguri și scandări. Dar o fabrică i-a spus că nu-l primește. O biserică i-a spus că nu-l primește politic. Iar asta spune ceva important despre o parte din România de astăzi. Că nu toți oamenii care muncesc în fabrici vor să fie decor într-un videoclip electoral. Că nu orice biserică acceptă să fie transformată în scenă politică. Și că patriotismul nu înseamnă să lipești chipul unui politician peste imaginea lui Dumnezeu, a lui Ștefan cel Mare, a țăranului român și a tricolorului.
Poate că adevărata lecție de la Vaslui este tocmai asta: România nu are nevoie de un Căpitan. Nu are nevoie de un Mesia politic. Nu are nevoie de oameni călare pe cai albi care să ne explice că ei sunt „chemarea”. Are nevoie de politicieni care să poată fi întrebați, contraziși, criticați și, eventual, dați jos prin vot. Pentru că între un politician și un salvator providențial există o diferență uriașă. Politicianul lucrează pentru oameni. Salvatorul pretinde că oamenii trebuie să creadă în el. Iar istoria ne-a arătat deja unde poate duce această diferență. Zelea Codreanu e oale și ulcele de mul timp, dar ideile nu mor întotdeauna odată cu oamenii care le-au inventat. Uneori se întorc travestite în patriotism. În credință, în „renașterea neamului”, în ura față de „străini”, în cultul liderului, în omul providențial.
De aceea, poate că la Vaslui nu am asistat doar la un fiasco al lui Călin Georgescu, ci la ceva mult mai sănătos: la o societate care începe să învețe să-i închidă ușa propagandei înainte ca propaganda să-i intre în casă/creier.
Sursa foto: Călin Georgescu/Facebook
Urmăriți Saptamana.online și în Google News
